În ultimul timp, auzim vorbindu-se despre traumă din ce în ce mai des, pe măsură ce studiile în domeniu fac tot mai multă lumină asupra subiectului. Peter Levine, doctor în biofizică medicală și psihologie, spune că: „Trauma este ca o cămașă de forță în interiorul nostru, care s-a format atunci când un eveniment amenințător a rămas înghețat în timp. Trauma ne sufocă felul de a fi și ne blochează eforturile de a merge mai departe în viețile noastre. Ne deconectează de noi înșine, de alții, de natură și de spirit. Trauma apare în sistemul nervos ca un răspuns, ea neavându-și originea în evenimentul respectiv (simptomele traumatice nu sunt concret cauzate de evenimentul în sine). Ea apare atunci când organismul este forțat, dincolo de capacitatea sa adaptativă, în ceea ce privește reglarea stărilor de activare. Sistemul nervos (traumatizat) se dezorganizează, cedează și nu se mai poate reseta.“
Sistemul nervos autonom (SNA) reglează în mod automat funcțiile de bază ale corpului nostru. El este sursa răspunsurilor noastre de supraviețuire. Indiferent că realizăm sau nu, atunci când creierul percepe o amenințare existentă în mediul extern, intervin comportamentele defensive universale și primitive: lupta sau fuga. Când nici lupta și nici fuga nu sunt posibile, intervine o altă strategie de supraviețuire: înghețul. Pete Walker, psihoterapeut specializat în lucrul cu adulții traumatizați în copilărie, propune însă un model mai larg, așa-numitul model 4F (Fight-Flight-Freeze-Fawn), în care introduce și răspunsul de tip Fawn (în engleză, „lingușire, servilism“). Prin acest tip de reacție, persoana răspunde în fața situației amenințătoare încercând să fie pe placul agresorului, cu o atitudine de supunere, în încercarea de a preveni un nou atac. Scopul este supraviețuirea! Decât dispariția, oricare dintre aceste patru răspunsuri de supraviețuire este mai bun. Și, fiind la fel de importante toate, nu putem face clasificări în acest sens.
SNA are două ramuri: SNS – sistemul nervos simpatic („accelerația“) și SNP – sistemul nervos parasimpatic („frâna“). SNS e implicat atunci când suntem angajați în diferite acțiuni, are rol de mobilizare și își mărește activitatea în momente de stres, urgență și pericol (generează răspunsurile de luptă sau fugă). SNP e cel care sprijină recuperarea după experiențe stresante și revenirea organismului la o stare de echilibru (la homeostazie). SNP ne ajută să ne odihnim, să ne deconectam, să ne regenerăm după ce consecințele stimulării SNS au trecut. În situații de amenințare a vieții, SNP generează răspunsul de îngheț.
℗PUBLICITATE
Simptomele stresului traumatic apar atunci când mecanismele de reglare sunt întrerupte și SNA se dezechilibrează, funcționând cu SNS și SNP cuplate (frână și accelerație, declanșate în același timp). În caz de traumă, instinctele de supraviețuire se blochează în poziția „pornit“ sau „oprit“, chiar dacă noi nu suntem conștienți de felul în care se manifestă acest lucru în viața noastră de zi cu zi și nu vedem cum reacționăm azi din cauza experiențelor traumatice trecute. „Pornit“ înseamnă hiperactivitate, panică, mânie, hipervigilență, exaltare, în timp ce „oprit“ înseamnă deconectare, epuizare, depresie. Supraactivarea SNS duce la anxietate și atacuri de panică, mânie, izbucniri de furie, hipervigilență, gânduri fugitive. Supraactivarea SNP duce la receptivitate scăzută, deconectare de sine și de ceilalți, apatie, depresie, disociere. Supraactivarea simultană a ambelor ramuri se manifestă, de exemplu, prin rigiditate musculară într-o anumită zonă a corpului, tranzit intestinal oscilant etc.
Pentru a evidenția câteva dintre modalitățile neașteptate prin care putem experimenta în viața cotidiană o reacție de tip „luptă“-„fugă“-„îngheț“-„servilism“, comunitatea Mighty (cu susținerea unui expert în domeniu) a identificat 10 manifestări specifice:
- Poftele alimentare sau mâncatul compulsiv. Când nivelul de cortizol (hormonul generat ca reacție la stres, eliberat pentru a furniza energia necesară organismului în scopul de a face față amenințărilor și având rol de a regla inclusiv nivelul glicemiei) este crescut, cercetările sugerează că și pofta de mâncare crește, în special pofta de alimente bogate în grăsimi sau zahăr.
- Izolarea. Când răspunsul de tip îngheț, care este greu de detectat în viața de zi cu zi, se activează în mod repetat și inconștient, generând izolare, atunci riscul de depresie poate fi crescut, pentru că omul se dezvoltă mai ales în cadrul relațiilor cu ceilalți.
- Codependența. O interpretare a codependenței are legătură cu răspunsul de supraviețuire de tip servilism (o formă de supunere), de care discutam mai sus. Dacă în copilărie ai învățat că pentru a supraviețui trebuie să satisfaci nevoile îngrijitorilor abuzivi, e posibil ca și la vârsta adultă să aplici același tipar: să nu dezvolți granițe sănătoase în relații, să nu reușești să impui niște limite clare și să încerci să acorzi mai multă atenție nevoilor și solicitărilor partenerului, în detrimentul propriilor nevoi.
- Senzațiile corporale. Trauma nerezolvată continuă să declanșeze răspunsuri defensive de tipul luptă/fugă/îngheț, deși acestea nu mai sunt necesare. Atunci când o persoană rămâne blocată prea mult timp într-o reacție la stres, e posibil să experimenteze efectele de tip luptă sau fugă ca pe niște senzații fizice intense.
- Comportamentele de tip obsesiv-compulsiv. Un astfel de comportament poate apărea când răspunsul de tip fugă este activat. Evadarea din situația în cauză se realizează, în mod simbolic, prin acțiuni de tip obsesiv-compulsiv (comportamente de verificare, de asigurare), care au rostul de a gestiona, de fapt, emoția de frică.
- Dificultatea de a trăi și simți stabilitatea, permanența. În urma unor experiențe traumatice, e posibil ca perspectiva asupra vieții tale să devină una încărcată de teamă. Atunci când te temi pentru viața ta, e firesc să devii hipervigilent în raport cu lucrurile din jurul tău care ar putea să te facă să te simți blocat sau captiv, chiar și atunci când, în realitate, nu ești în pericol. Răspunsul de tip fugă apare atunci când nu ne putem stabili într-un loc, de teamă să nu rămânem blocați acolo, când căutăm să identificăm întotdeauna ieșirile dintr-o clădire, indiferent unde am merge, când avem pregătită o geantă de urgență în casă etc.
- Pierderile de memorie. Alarmele constante pe care le poate resimți o persoană după un eveniment traumatic, chiar și atunci când nu mai există o situație de pericol real, generează foarte mult stres și oboseală în corp și, mai ales, în creier. Pe termen lung, acest lucru are impact asupra capacității creierului de a comunica eficient în zonele asociate învățării și memoriei.
- Incapacitatea de a vorbi. Atunci când creierul percepe o situație care amenință viața, activitatea cortexului prefontal este surclasată de activitatea creierului reptilian, ce guvernează răspunsul nostru la amenințare, prin reacții de tip luptă/fugă/îngheț. Acest lucru face dificilă gândirea clară, iar pentru unii oameni devine mai greu să vorbească, să comunice eficient.
- Dificultățile de comunicare în cuplu. Ocazional, reacțiile unuia dintre parteneri pot crește în intensitate, deși celălalt e copleșit sub povara lor. De cele mai multe ori, unul poate că nici nu știe ce anume îi provoacă celuilalt astfel de reacții, pe care le consideră exagerate. Așadar emoțiile, traumele și istoria din spatele comportamentului respectiv rămân adesea ignorate.
- Nevoia de a demonstra că ai dreptate. Uneori, situațiile în care nu suntem validați, în care cineva tratează cu neîncredere și îndoială ceea ce noi transmitem ne generează o puternică emoție de furie și, implicit, un răspuns de tip luptă. Ca urmare, vom căuta cu înverșunare toate argumentele din lume care să vină în sprijinul poveștii noastre – o reacție ce are mult prea puțină legătură cu situația prezentă, ci mai degrabă cu o anumită experiență din povestea noastră de viață.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
