Perfecționismul: o virtute aparentă și o apărare împotriva slăbiciunii

Perfecționismul este adesea prezentat ca o virtute, însă el este mai degrabă o formă de apărare împotriva unui adevăr interior greu de tolerat: faptul că suntem vulnerabili, limitați și, uneori, profund marcați de durerea neputinței. Mai mult decât o calitate de admirat, perfecționismul devine un mecanism psihic menit să țină la distanță rușinea, frica și suferința asociate cu trecutul nostru relațional.

Intoleranța față de slăbiciune

Pentru unii oameni, ideea de a fi o „victimă“ este insuportabilă. Ei fug de această postură cu o energie aproape compulsivă, respingând nu doar propria vulnerabilitate, ci și pe a celorlalți. În mod paradoxal, tocmai aceia care s-au simțit adânc răniți sau dominați în copilărie vor deveni cei mai intoleranți față de slăbiciune – a lor sau a altora. A fi slab înseamnă a fi în pericol. A recunoaște că ai fost rănit înseamnă a te reconecta cu o suferință veche, de multe ori trăită într-un context în care nu existau nici sprijin și nici înțelegere, adică într-un loc auster din punct de vedere emoțional.

Idealizarea părinților și blocarea dezvoltării

Această dinamică este frecvent vizibilă în relația cu părinții. Copilul are nevoie să-și idealizeze părintele, să-l perceapă ca sigur, puternic, infailibil. Dar, pe măsură ce crește, începe să vadă fisurile din această imagine: mama nu e mereu empatică, tatăl nu e întotdeauna protector. Procesul firesc de „dezidealizare“ – parte a dezvoltării psihice sănătoase – poate fi blocat atunci când părintele însuși nu tolerează să fie văzut ca fiind imperfect. Uneori, părintele se opune activ acestui proces, cerând implicit sau explicit copilului să-l mențină pe un piedestal. În astfel de cazuri, copilul învață că iubirea e condiționată de menținerea iluziei și că a vedea adevărul poate însemna pierderea legăturii afective.

Perfecționismul ca loialitate inconștientă

Astfel, apare o structură defensivă în care perfecționismul devine nu doar o protecție personală, ci și o loialitate inconștientă față de mitul părintelui ideal. Mai târziu în viață, acest mit se transferă asupra sinelui și asupra celorlalți. Doar dacă eu sunt perfect, pot fi iubit. Doar dacă tu ești perfect, pot avea încredere. Slăbiciunea devine o trădare, o amenințare la adresa ordinii interioare. Oricine vorbește despre vulnerabilitate, limite sau umanitate zdruncină fundația acestei apărări narcisice.

Gândirea dihotomică – o falsă ordine interioară

Se creează astfel o lume împărțită artificial în „victime“ și „lideri“, „învingători“ și „slabi“. Această gândire dihotomică este, în esență, o apărare împotriva complexității și a ambivalenței realității psihice. În fapt, suntem simultan și victime, și agresori, și sprijin, și povară, în funcție de context. A recunoaște asta implică o maturitate emoțională greu de atins când sinele este încă prins în lupta cu rănile copilăriei.

Proiecția exigențelor asupra celorlalți

Mai mult, persoanele care trăiesc sub presiunea perfecțiunii proiectează asupra celor din jur aceleași exigențe: dacă eu nu-mi pot permite să fiu slab, nici tu nu ai voie. În relațiile apropiate, această dinamică duce la respingerea partenerului atunci când acesta exprimă umanitate, vulnerabilitate sau dependență afectivă. Și, totuși, această respingere nu vine din dispreț, ci din identificare: ceea ce respingi la celălalt este partea din tine pe care nu o poți accepta.

Perfecționismul – un control dureros

Perfecționismul devine astfel un mod de a evita confruntarea cu neputința. Cei care par a avea nevoie constant să câștige, să fie învingători, să nu cedeze niciodată fac asta pentru că, în adâncul sufletului, trăiesc cu o pierdere profundă – poate nerecunoscută, poate neplânsă. În ei înșiși, se simt învinși, iar această durere este atât de greu de suportat încât singura soluție devine controlul absolut al aparențelor.

Colivia perfecțiunii

Controlul perfecțiunii este o colivie. Îți interzice să fii om. Îți cere să supraviețuiești, nu să trăiești. Îți cere să ai dreptate, nu să simți. Iar atunci când apare cineva care vine cu idei periculoase – de exemplu, că slăbiciunea este firească, că greșeala este inevitabilă, că viața înseamnă și pierdere – întreaga construcție narcisică se clatină. Eul rigid se apără: se închide, disprețuiește, se distanțează.

Eliberarea de mitul perfecțiunii presupune un travaliu dureros: renunțarea la idealizarea părinților, acceptarea că am fost răniți, dar și că am rănit, înțelegerea faptului că nu putem fi perfecți și nici nu e necesar. Acest proces presupune nu înfrângere, ci transformare. Nu eșec, ci umanizare.

Bibliografie:

• Bion, W. (1962). Learning from Experience. Heinemann.
• Fairbairn, W.R.D. (1952). Psychoanalytic Studies of the Personality. Tavistock.
• Ferenczi, S. (1933). Confusion of Tongues Between the Adults and the Child.
• Horney, K. (1950). Neurosis and Human Growth. Norton.
• Klein, M. (1946). Notes on Some Schizoid Mechanisms.
• Kohut, H. (1971). The Analysis of the Self. International Universities Press.
• McWilliams, N. (1994). Psychoanalytic Diagnosis. Guilford Press.
• Mitchell, S. & Black, M. (1995). Freud and Beyond. Basic Books.
• Rosenfeld, H. (1987). Impasse and Interpretation. Tavistock.
• Winnicott, D.W. (1965). The Maturational Processes and the Facilitating Environment. Hogarth Press.