Analiza rezistențelor

Descriere

Pornind de la ideea enunțată de Sheldon Kopp despre refuzul de a face doliu, Martha Stark postulează că poarta către recăpătarea sănătății mentale este chiar rezistența pacientului – subliniind imperativul înțelegerii de către acesta a apărărilor sale și a realității împotriva cărora au fost ridicate. Recurgând atât la conceptul de deficit structural, provenit din psihologia sinelui, cât și la cel de conflict structural, provenit din psihologia relațiilor de obiect, ea arată, prin ample vigniete de caz, cum acestea se pot manifesta în transfer, perturbând progresul tratamentului fie printr-un transfer pozitiv, marcat de iluzii, fie prin unul negativ, marcat de distorsiuni. În funcție de nivelul de anxietate simțit de pacient în fața schimbării, autoarea propune și explică o serie de formulări menite să recunoască deopotrivă dorința pacientului spre însănătoșire și teama care-l ține pe loc și care-l ajută, treptat, să conștientizeze cele două forțe opuse și să le reconcilieze, într-o recunoaștere și acceptare a prezentului.

Cartea Marthei Stark poate fi un îndrumar necesar atât psihanaliștilor și psihoterapeuților de orientare psihodinamică, precum și psihiatrilor și psihoterapeuților din alte curente, tuturor acelor specialiști al căror scop este promovarea sănătății mentale.

„Sănătatea mentală are legătură cu capacitatea de a-și percepe obiectele așa cum sunt ele, necontaminate de nevoia proprie de a fi altele decât cine sunt ele; este vorba despre capacitatea de a accepta obiectele, fără a avea nevoie ca ele să fie nici mai bune, nici mai rele decât sunt. Boala mentală ar putea astfel să fie considerată incapacitatea (sau poate lipsa de voință) de a percepe obiectele proprii așa cum sunt ele în realitate. […] rezistența generează patologia pacientului. Pacientul nu se simte mai bine, ci, dimpotrivă, rămâne blocat tocmai pentru că rezistă, pentru că se apără în felul în care se apără.
Sacrificându-se pe sine, copilul poate nega inadecvarea părintelui și se poate agăța de speranța că, dacă va încerca din răsputeri să fie cu adevărat bun, atunci poate că într-o zi, cumva, în vreun fel, va putea să-l determine pe părintele său (sau pe altcineva, care îl înlocuiește pe părinte) să-l iubească așa cum ar fi trebuit să fie iubit. Și, până la urmă, dacă inadecvarea se află în sine însuși, atunci are mai mult control asupra ei decât dacă s-ar afla în părinte. […] Ca adult, această persoană își aduce în relațiile sale atât iluziile, cât și distorsiunile, atât percepțiile pozitive nerealiste despre obiectele sale, cât și percepțiile negative nerealiste despre sine însuși și, prin proiecție, despre obiectele sale.“ — fragment din carte