Tiberiu Căpudean este un om greu de descris în cuvinte. Din multe puncte de vedere, ar putea fi numit un exemplu pentru noi toți. Face voluntariat, este atent la relații și la justiția socială, activează în domeniul fotografiei și de aproape 17 ani este într-o relație funcțională. În urmă cu mai bine de doi ani s-a mutat în Spania pentru că, așa cum reiese și din interviul de mai jos, acolo a simțit că este respectat pentru cine este. Acolo este acceptat, nu doar tolerat, acolo îi este apreciată munca și acolo se simte cu adevărat bine. Ne-am bucurat să-l avem invitat într-unul dintre interviurile de duminică, mai ales că suntem în luna iubirii și Tiberiu ne arată cât de frumoasă, de diversă și de complexă poate fi iubirea.
Ce înseamnă pentru tine ARTivismul și cum integrezi în viața de zi cu zi fotografia cu lupta pentru drepturile LGBTQI+?
ARTivist e cineva care poate schimba mentalitățile prin artă. Proiectele mele, pe lângă rolul estetic și narativ, au și menirea de a educa. Bărbații pe care i-am fotografiat sunt de toate vârstele și etniile și nu toți se încadrează în ceea ce înseamnă „norme“ sau „standarde“ de frumusețe. Cu toate astea, întotdeauna reușesc să-i surprind, arătându-le cum îi văd eu. Cu toții mi-au împărtășit povești personale intime, explicându-mi cum au reușit să depășească homofobia, rasismul, body-shamingul, ageismul și stereotipurile.
Așadar, prin proiectele mele lupt împotriva homofobiei în general, dar și împotriva rasismului, body shamingului, clasismului și ageismului din cadrul comunității LGBTQI+. Cu toții mai avem multe de învățat.
Anul trecut ai împlinit vârsta de 47 de ani. Cum te raportezi acum la viață? Prin ce diferă perspectiva ta de acum față de cum vedeai lumea și oamenii la 37 sau 27 de ani?
Am avut norocul să am prieteni minunați dintotdeauna și în continuare au un loc important în viața mea. În schimb, perspectiva mea asupra propriei persoane s-a schimbat. Modul în care mă raportez la viață este cu totul altul.
La 27 de ani nici nu știam cine sunt. Trăind într-o țară homofobă în care, până în 2001, orientarea sexuală te putea trimite în spatele gratiilor, mi-a fost extrem de greu să accept că sunt gay. Astfel, abia la 31 de ani, în timp ce eram la Paris pentru un proiect, mi-am făcut curaj să sărut un bărbat. Deși înainte avusesem câteva relații de lungă durată cu femei, abia acela a fost momentul în care consider că mi-am început cu adevărat viața de adult.
În general, eram naiv. Credeam în puterea decenței. Credeam că fac parte din generația care putea schimba România în bine. Și, în timp ce mulți prieteni de-ai mei plecau din țară, eu mă încăpățânam să încerc în continuare. Munceam în multinaționale, făceam voluntariat…
La 37 de ani semnam un document care oficializa relația pe care o aveam deja de ani buni cu un alt bărbat. Documentul era un parteneriat civil eliberat de autoritățile din Marea Britanie. Din păcate, parteneriatul nostru nu a fost niciodată recunoscut de țara mea, ceea ce era extrem de frustrant. Mă deranja enorm că bărbatul alături de care am decis să trăiesc, în cazul în care aș fi decedat, nu ar fi avut niciun drept de moștenire a apartamentului meu, nici nu ar fi putut să se bucure în continuare de bunurile dobândite în comun în ultimii ani petrecuți împreună. Pentru că România îl considera un… prieten, un coleg de apartament. Mă săturasem să fim respectați numai în timpul vacanțelor petrecute în afara țării, mă săturasem să-mi cenzurez în permanență gesturile față de bărbatul pe care îl iubesc, mă săturasem să fiu umilit de autoritățile din țara mea, autorități care mă obligau să bifez căsuța „necăsătorit“, ori de câte ori trebuia să completez documente oficiale.
Am continuat să muncesc pentru multinaționale, să fac voluntariat… dar am început să merg constant la zeci de proteste – Salvați Roșia Montană, Colectiv, Fără Penali în Funcții Publice, Corupția Ucide… Mă îngrozea nivelul corupției din România, mă înfuria manipularea bisericii ortodoxe, consideram inacceptabilă incapacitatea clasei politice de a pune interesele cetățenilor mai presus de propriile interese… și, la un moment dat, am început să obosesc. Apoi, mi-am dat seama că lucrurile nu se vor schimba suficient în România în timpul vieții mele, așa că am început să mă gândesc serios să plec din țară.
Vara trecută am împlinit 47 de ani. De doi ani și jumătate trăiesc în Spania – o țară în care a fi gay e la fel de banal ca a fi șaten, o țară în care nu sunt tolerat, ci respectat în societate, o țară în care autoritățile nu-mi reproșează că pretind „drepturi speciale“, când tot ce mi-am dorit au fost drepturi egale. Iar în Spania, comunitatea LGBTQI+ se bucură de drepturi egale. Trăiesc într-o țară în care familia mea este protejată de lege, deoarece homofobia este condamnată, nu confundată cu valorile naționale sau tradițiile.
Sunt mult mai liniștit. Nu mai amân nimic. Fac ce vreau, când vreau, fără să mă simt vinovat. Nu mai sunt politicos cu cei care simt că-mi pierd timpul. Muncesc la fel de mult, însă îmi acord mult mai mult timp mie, partenerului meu și prietenilor noștri. Și fac în continuare voluntariat.
După cum spui și tu, trăiești la Madrid și știm că îți expui proiecte în diferite orașe ale Europei. Am citit, într-un interviu acordat Cristinei Stănciulescu, dar reiese și din răspunsul anterior, că Spania este locul în care-ți este bine, ți-ai creat un mediu în care poți să trăiești simțindu-te respectat. Cum s-a schimbat starea ta psihologică și emoțională odată cu mutarea? Ce ai observat în modul în care funcționează mintea ta sau la cel în care te raportezi față de propria persoană?
M-am mutat la Madrid în vara lui 2019. Mi-a fost greu să fac pasul ăsta – să-mi las în urmă prietenii de-o viață, să-mi vând apartamentul și să renunț la o carieră pentru care am muncit 20 de ani. Fac parte dintr-o generație de persoane gay din România care și-au părăsit țara din multe motive. Și persoanele gay, ca mulți alți români, au plecat masiv din România în căutarea unui trai mai bun, a unei societăți mai corecte, a unui sistem de educație sau sănătate funcțional. Însă foarte mulți am plecat din țară pentru că ne săturasem să fim priviți ca și cum nu suntem oameni, ca și cum nu merităm să fim tratați cu respect de către autorități, ca și cum noi nu avem demnitate. Mă săturasem să tot aud că vrem drepturi speciale, când tot ce am cerut dintotdeauna au fost drepturi egale.
De când m-am mutat în Spania sunt mult mai liniștit. Nu mai am multitudinea de motive cauzatoare de stres. Totul mi se pare că e mai simplu. Lucrurile se întâmplă fluid. Și asta mă ajută să mă concentrez pe lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine. Sistemele de care depind zilnic funcționează impecabil. Am încredere în autorități.
Pentru că sunt o persoană care ia mai mereu partea pozitivă a lucrurilor, îmi plăcea să cred că atunci când crești și te dezvolți într-o țară în care sistemele nu funcționează, în care trebuie să te lupți pentru lucrurile care în alte țări sunt by default, ajungi să-ți dezvolți creativitatea. Și credeam că asta e ceva bun. De când trăiesc la Madrid, am înțeles că modul în care gândeam era o mare păcăleală. Am reușit mult mai multe, cu mult mai puțin efort. Deși nu mi-a lipsit niciodată self-esteemul, de când trăiesc la Madrid sunt mult mai încrezător în forțele proprii. Mi-am dovedit mie însumi că realizările mele au de-a face cu abilitățile și experiența mea și nu sunt legate strict de context sau geografie, așa cum credeam înainte să plec din România.
Navigând pe site-ul tău, am fost plăcut impresionați de proiectele NAKED și FAMILY. Care este intenția ta cu aceste proiecte și ce simți că au de învățat oamenii din munca ta?
NAKED a apărut din nevoia de vizibilitate a comunității din care fac parte și din dorința mea de a-i ajuta pe cei care nu fac parte din comunitatea LGBTQI+ să ne cunoască, să ne înțeleagă luptele și punctele forte, temerile și victoriile. Am vrut să le dau o față și o voce celor pe care homofobii îi urăsc, fără să-i cunoască. A fost modul meu de a lupta împotriva homofobiei, rasismului, body shamingului și ageismului.
Prima mea expoziție, NAKED, găzduită de Muzeul Național de Artă Contemporană din București, s-a bucurat de un succes neașteptat. Apoi, am fost invitat să expun la Paris, Bruxelles și Madrid.
Datorită impactului pe care l-a avut NAKED la nivel european, precum și angajamentului meu constant în construirea de punți culturale între România și alte țări, în 2018 am primit – din partea Forumului Cultural European – Premiul European pentru Toleranță.
FAMILY s-a născut un an mai târziu, într-o perioadă destul de agitată pentru comunitatea LGBTQI+ din România – atunci când s-au supus la vot Libertățile Fundamentale și Drepturile Omului. Majoritatea partidelor politice din România, cu sprijinul majorității grupurilor religioase din țară, au vrut să întoarcă România în Evul Mediu. A doua mea expoziție la Muzeul Național de Artă Contemporană din București a avut vernisajul chiar în ziua infamului referendum pentru „redefinirea familiei“. După București, FAMILY a călătorit din nou la Paris și Madrid.
Cu FAMILY mi-am dorit să surprind intimitatea și dragostea dintre doi bărbați, să arăt că avem aceleași sentimente, aceleași trăiri, aceleași emoții. Sper că oamenii vor înțelege, în cele din urmă, că diversitatea înseamnă normalitate și că nu suntem mai puțin umani – prin urmare, drepturile omului ar trebui să ni se aplice și nouă.
Dincolo de pasiunea pentru fotografie și artă, de-a lungul anilor ai fost implicat și în multe proiecte sociale. Chiar și în prezent, faci voluntariat pentru Crucea Roșie. Care parte a sinelui tău – sau ce din universul tău interior – te îndeamnă să fii alături de cei nevoiași? Este ceva ce se leagă de copilăria ta sau efectiv este parte din umanitatea fiecăruia dintre noi și pe care tu ți-ai îngăduit să o exprimi atât de asumat?
Încă din primul an de facultate, am făcut voluntariat pentru diverse ONG-uri din România și nu numai, uneori chiar simultan, lucrând cu copii abandonați, cu copii și tineri care trăiesc cu HIV, cu minore care au practicat sexul comercial, cu persoane fără adăpost, cu membrii minorităților sexuale, am plantat mii de copaci… iar, înainte să plec din România, am lucrat pentru un ONG care oferă gratuit servicii de îngrijiri paliative copiilor și adulților care suferă de boli genetice progresive sau oncologice.
La Madrid, lucrez într-un centru al Crucii Roșii unde ajung refugiații imediat ce intră pe teritoriul Spaniei. În septembrie am început cursurile Institutului Arab de la Madrid, unde studiez fusha (araba clasică). E ceva ce mă ajută să comunic mai ușor cu ei, având în vedere că foarte puțini vorbesc limbi de circulație internațională.
Am crescut alături de o mamă empatică și extrem de implicată în viețile celor din jurul ei. Verișoarele mele vorbeau cu mama lucruri pe care nu le vorbeau cu mamele lor. Prietenii mei la fel. Aveam tot timpul casa plină de oameni pe care mama îi ajuta și cred că am moștenit empatia de la ea. Apoi, am canalizat-o și i-am dat o formă făcând voluntariat în mod susținut și organizat E ceva pentru care nu simt că fac vreun efort. Cred că am și norocul că pot separa contextul extrem de dificil, care multora li se pare chiar șocant, de ceea ce am de făcut. Și chiar și în condițiile astea mă concentrez pe partea pozitivă – că fac bine, că ajut.
În calitate de om care-și expune munca, suntem convinși că uneori te simți și vulnerabil, îmbrățișat de emoții de variate feluri. Cum îți gestionezi trăirile mai puțin confortabile și ce strategii de igienă emoțională folosești?
℗PUBLICITATE
Deși am fotografiat sute de persoane, de fiecare dată e diferit. Oamenii se relaxează în contexte diferite și se stresează din multe motive. Mereu încerc să-i ajut să se relaxeze povestind sau punând întrebări. Apoi, când termin o ședință foto, încep să mă întreb dacă fotografiile vor fi pe placul lor sau dacă sunt bune. Uneori, e chiar epuizant.
Și cum am nevoie de păreri avizate, nu de părerile partenerului sau prietenilor mei, care consideră că orice selfie fac e o capodoperă, apelez la un grup de prieteni fotografi, care sunt criticii mei de nădejde. Sunt olandezi, belgieni, francezi, spanioli și români. Îi cunosc de mulți ani și am încredere în feedbackul lor. Și mă liniștesc relativ repede atunci când părerile lor coincid, deși suntem destul de diferiți în abordare.
Apoi, mă gândesc la toate mesajele de mulțumire sau susținere pe care le-am primit în ultimii ani în urma expozițiilor mele… și-mi trec toate grijile.
Pentru probleme care nu sunt legate de fotografie, apelez întotdeauna la sfaturile prietenilor mei. Mi se par cei mai potriviți să mă ajute, având în vedere că mă cunosc suficient de bine și, prin urmare, îmi pot da un sfat avizat.
Fiind o platformă de psihologie, ne-am dori să aflăm câte ceva și despre perspectiva ta asupra relațiilor. Cum îți imaginezi o relație funcțională între doi bărbați care se iubesc și care vor să trăiască împreună?
Eu trăiesc de aproape 17 ani o relație funcțională și fericită cu partenerul meu și tot de atâția ani locuim împreună. Pentru mine e ceva firesc. E o relație care a crescut în intensitate, pe măsură ce am evoluat ca persoane. Sigur că amândoi ne-am schimbat foarte mult în ultimii 17 ani. Ne completăm.
Cel mai recent proiect al meu, LOVE, este un tribut adus multitudinii de feluri de iubire dintre bărbați. Am învățat eu însumi foarte mult. De pildă, ceea ce am descoperit lucrând la acest proiect e că nu există „one-size-fits-all“ în relații. Că există atât de multe moduri de a iubi și de a fi fericit, că iubirea nu respectă reguli și nici nu ar trebui să respecte norme impuse de societate. Asta mi se pare minunat. Atât timp cât există dragoste, respect reciproc și comunicare constantă, iubirea poate avea forme infinite. Fiecare ar trebui să căutăm ceea ce funcționează pentru noi, ceea ce ne face fericiți, nu să ne preocupe ce zice lumea. Ar trebui să ne trăim viețile exact așa cum dorim și să facem asta cu mândrie.
Am fotografiat, din nou, o mare varietate de bărbați – cupluri interrasiale, cupluri cu diferențe semnificative de vârstă, cupluri interculturale, cupluri care trăiesc împreună de peste 30 de ani, am fotografiat bărbați care sunt în relații (funcționale) la distanță, cupluri monogame și poliamoroase, dar și cupluri care funcționează perfect în relații deschise.
Mi-aș dori ca LOVE să fie o călătorie emoționantă pentru toți cei care o vor vedea. Sper că oamenii vor privi atent fotografiile mele și vor citi toate poveștile, ca să poată vedea cum înțeleg alții dragostea.
În 2020, expoziția LOVE a fost inclusă în programul oficial al evenimentelor culturale ale Madrid Pride. În ciuda tuturor restricțiilor și a accesului limitat impuse de criza COVID, expoziția LOVE de la Casa de Vacas din Madrid a fost foarte apreciată de public. LOVE a plecat apoi la Timișoara Pride 2021, precum și la Paris. În prezent, LOVE poate fi văzută la Hot Madrid până pe 5 martie 2022, iar la sfârșitul lui aprilie voi expune în Estonia, în cadrul festivalului Tallinn Bearty.
Dacă ar fi să citească acest interviu și adolescenți sau tineri care sunt gay, dar care nu se simt confortabil cu orientarea lor sexuală, care este mesajul care crezi că i-ar ajuta să fie mai blânzi și mai buni cu ei înșiși?
Din ce am observat în ultimii ani, adolescenții și tinerii din România se simt mult mai bine în pielea lor decât mă simțeam eu la vârsta lor. Sigur, contextul este cu totul altul. I-am văzut la Bucharest Pride și le-am admirat energia și entuziasmul. Sunt mult mai vocali și mai asumați. Dar știu că sunt și excepții.
Acceptarea de sine poate fi deosebit de grea, dar există sprijin atunci când ești gata să fii tu însuți. Adolescenților care trăiesc alături de părinți homofobi sau care pur și simplu nu îi înțeleg, tinerilor care trăiesc în zonele rurale din România nu le este la fel de ușor. Pe ei i-aș sfătui să ia legătura cu colegii mei de la Asociația ACCEPT. Pot participa la grupuri de suport, se pot implica în activitățile asociației, pot veni în contact cu adolescenți care sunt în situații similare sau cu tineri care le-au depășit deja, pot beneficia de consiliere psihologică și juridică sau pot face voluntariat.
Acceptarea socială este însă mult mai ușoară atunci când guvernul, parlamentul, statul, în general, este de partea corectă a acestei dezbateri și nu validează, prin legi discriminatorii, homofobia. Ura față de persoanele gay este încurajată și validată, atât timp cât România interzice căsătoria între persoanele de același sex, nu recunoaște căsătoriile și parteneriatele civile legal încheiate în afara țării de mii de cetățeni români și nici măcar nu adoptă o lege privind parteneriatul civil.
Persoanele gay, indiferent dacă sunt încă în România sau au decis să plece, își trăiesc viețile firesc. Își construiesc o familie pentru bunăstarea căreia se luptă, o familie care are nevoie de protecția legii, dar care există și rezistă și în absența ei. Deci, reglementarea căsătoriei sau a parteneriatului civil în România nu ar face decât să recunoască zecile de mii de familii care există deja și care acum suferă pentru că țara noastră ne aruncă într-un ghetou social și ne tratează de parcă nu suntem cetățenii ei.
Acest exercițiu de coerciție al statului nu are nicio șansă de succes pentru că oamenii sunt liberi și oricum își trăiesc viața așa cum își doresc. Firesc ar fi să și fim protejați de lege, la fel ca prietenii noștri heterosexuali.
Dar mesajul pe care ar fi bine să-l primească părinții sau prietenii care au bănuieli despre orientarea homosexuală a unui băiat sau a unei fete și care nu știu cum anume să abordeze acest subiect?
Nu cred că există un răspuns care să se aplice tuturor cazurilor, așa cum nu cred că există rețete de tipul „5 pași simpli pentru o abordare corectă a subiectului LGBTQI+“ care să fie și universal valabilă. Nu toți gay-ii și lesbienele reacționează la fel. Nu toți avem aceleași puncte de vedere, educație sau background. Nu cu toții am trecut prin aceleași experiențe.
Cred că părinții ar trebui să creeze un ambient în care copiii lor să se simtă în siguranță, indiferent dacă fac parte sau nu din comunitatea LGBTQI+. Ar trebui să le reamintească frecvent că sunt iubiți, să încurajeze dialogul și, eventual, să le împărtășească din experiențele lor din liceu. Să-i ajute să se deschidă. Atunci când copiii lor le spun că au o altă orientare sexuală decât cea heterosexuală, să nu-i anuleze spunându-le că „e doar o fază“, că îi vor ajuta să „se vindece“ sau să-i întrebe „cu ce-au greșit“. Ar trebui să fie atenți la schimbările de comportament ale copiilor lor. De foarte multe ori, adolescenții LGBTQI+ sunt victime ale bullyingului. Ar trebui să-i asigure că sunt o echipă și să accepte că încă mai au de învățat pe subiect. Și eventual să le ceară chiar lor ajutorul. Evident, pot găsi sprijin oricând la ACCEPT.
Poate n-ar fi tocmai rău să insiste ca în România să se predea lecții de Educație Sexuală, astfel încât copiii lor să poată fi informați de către specialiști despre lucruri care pentru mulți părinți din România sunt subiecte tabu. Și nu, la orele de genul ăsta copiii nu sunt învățați despre Kama Sutra, nici nu se vizionează clipuri de pe PornHub. Informațiile astea sunt oricum la un click distanță și la îndemâna tuturor pre-adolescenților.
Educația sexuală reprezintă furnizarea de informații despre dezvoltarea corporală, sex, sexualitate și relații, împreună cu dezvoltarea abilităților menite să-i ajute pe tineri să comunice și să ia decizii informate cu privire la sex și sănătatea lor sexuală.
Ca prieten, cred că lucrurile sunt ceva mai simple. Nu ai presiunea care poate exista din partea părinților care-și doresc, poate, să devină bunici. Dacă cineva apropiat îți mărturisește că e lesbiană, gay, bisexual(ă) sau transsexual(ă), e important să-i spui că îți pasă de ea(el) în continuare, chiar dacă nu știi să gestionezi vestea și mai ai nevoie de ceva timp pentru a procesa informația. Indiferent de gândurile sau sentimentele tale inițiale, amintește-ți că doar pentru că cineva se identifică drept lesbiană, gay, bisexual(ă) sau transsexual(ă), în cea mai mare parte, nu se schimbă fundamental. Important este să faci tot posibilul să-i susții, chiar dacă nu ești sigur(ă) cum te simți acum și să fi dispus(ă) să încerci să înveți mai multe despre ce înseamnă pentru ei sexualitatea sau identitatea lor de gen.
E revoltător că în România biserica ortodoxă încă se opune educației sexuale în școli și licee, având în vedere că România are cele mai multe mame minore din UE și suntem „fruntași“ și când e vorba despre infecțiile cu transmitere sexuală în rândul tinerilor.
Sunt zile în care ți se face dor de viața din România, de ceva din ce ai avut aici și nu găsești la Madrid?
În mod surprinzător, nu mi-e dor deloc de România. Având în vedere că visul meu nu a fost niciodată să plec din țară, am crezut că după o vreme voi deveni nostalgic sau melancolic. Absolut deloc.
Din România îmi lipsesc numai prietenii. Atât. Din fericire, foarte mulți dintre ei mă vizitează des și datorită tehnologiei distanțele parcă nu mai sunt atât de mari. Mi-a fost teamă că odată cu plecarea mea din țară, relațiile se vor pierde. Dar n-a fost așa.
M-am mutat la Madrid la 45 de ani pentru că obosisem să mă tot flexez doar pentru a mă „potrivi“ într-o societate pentru care nu contam ca individ, indiferent de cât de mult mi-am dorit să o ajut să se schimbe. Dar nu mi se pare că am plecat de bunăvoie. M-am gândit deseori la asta. Mi se pare că am fost alungat. Așa mă simt. Și că singura șansă la o viață în care să fiu respectat ca cetățean, protejat ca bărbat gay și să am siguranța că voi avea o bătrânețe decentă a fost plecarea. Cu tot ce vine la pachet. Teamă. Necunoscut. Riscuri. Singurătate. Cel puțin la început.
La Madrid am tot ce-mi doresc: respect. Respect pentru mine ca cetățean în relația cu autoritățile, pentru mine ca bărbat gay și protecție socială pentru familia mea. Aici am găsit educație, empatie, responsabilitate, civism, infrastructură, sistem medical și protecție socială. Conduc pe șosele fără gropi, trăiesc într-un oraș cu sute de stații de metrou, cu trenuri rapide și cu o rețea de autostrăzi senzațională care unește Madridul de tot restul Spaniei. E minunat să te plimbi pe străzi și să vezi clădiri renovate impecabil, fără afișe cu „Atenție! Cade tencuiala!“ atârnate de la balcoane, să te plimbi prin parcurile îngrijite ale Madridului, să bei apă de la robinet, să respiri aer curat și să nu te claxoneze nimeni pe trecerea de pietoni.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
