În articolul anterior, v-am purtat prin Matera și în zona Puglia a Italiei. Am rămas datoare să vă povestesc despre Polignano a Mare, Monopoli și Bari, numai că între timp, am plecat #alandala în altă parte, într-un loc în care ar merita să fie oricine de pe planeta asta măcar o dată-n viață în luna decembrie, să se bucure de unele dintre cele mai frumoase și stylish decorațiuni de sărbători din lume! Și nu numai. Pentru că lângă pe decorațiuni, m-am dus și pentru turismul cultural. Vorbesc despre Londra.
Prin țara lui Harry Potter
Este al doilea an în care mă prinde 1 decembrie acolo. Și atunci, și acum, m-am bucurat ca un copil de beteala colorată din vitrine, globurile fistichii, decorurile alea spectaculoase și îngerii ăia aurii, imenși, care veghează deasupra străduțelor cochete de acolo. Am căscat gura la ei, le-am făcut poze, i-am filmat, mi-au spus o poveste: aceea că mă aflu într-o lume cu adevărat pregătită de sărbătoare. Și ochii-mi făceau ca beculețele. Nu vă imaginați că așa e toată Londra. Nu, nu. Ba chiar din contră: ajunsesem cu câteva zile după o prietenă, pe care o și întrebasem după ce luasem la pas vreo 20 km în primele zile: „Unde, Doamne, iartă-mă, sunt străduțele din Londra împodobite? Io nu le văd nicăieri, niciun glob, o luminiță, nimic..?!“.
A râs de mine și mi-a spus: „Păi, nu te-ai dus unde trebuie! Ai ajuns pe Oxford? Dar în Covent Garden? Ia mai du-te tu prin Soho, prin Picadilly“. „Corect“ ‒ i-am zis.
Și uite-așa le-am luat la pas și mi-am sucit gâtul uitându-mă la vitrinele marilor case de modă și nu numai, care parcă-și dădeau concurs: „Fațada mea e mai tare ca a ta. Ba nu, renul meu e mai tare ca al tău!“.
Din Londra, plecăm acum o țâră până-n Oxford, cu un tren din Paddington sau un autobuz de Oxford. Să stăm așa, un prânz, și să prindem și de-o seară. E un orășel care m-a surprins din câteva puncte de vedere: că e plin de studenți veniți din toată lumea, asta nu a fost așa mare revelație.
Dar că o să îl găsesc în fiecare magazin pe Harry Potter și tot ce ține de lumea lui, eh, asta… n-aș fi zis că e atât de pronunțată treaba. Baghețele ca cele din film la 50 euro bucata, personaje din universul lui, ce să mai, merchandising dus la nivel de artă, că nici nu-mi mai aduc aminte ce am văzut! Atât de multe erau. Și pe ursulețul Paddington l-am zărit în vitrinele magazinelor destul de des, în plușuri de mărimi diferite. Un personaj care mi-e tare, tare drag. Prin prisma filmului, evident.
Pe lângă faptul că m-a lovit frigul din mall-ul din aer liber (da, ai citit bine: mall în aer liber, doar magazinele propriu-zise erau acoperite; au multe magazine.. dacă vrei ceva shopping, e un loc propice pentru asta), m-a lovit în moalele capului că sunt în orașul cu a doua cea mai veche universitate din lume, în care încă se mai predă. Există dovezi că acolo se preda încă din 1096. Ai acces să te plimbi pe lângă unele facultăți și wooow, cât de impresionante sunt! Și impunătoare. Îți dau aerul ăla de Harry Potter, dar cu mai puțină magie și cu mult mai multă seriozitate.
Și cum mai mergeam eu #alandala prin Oxford și îi admiram cu coada ochiului pe studenții de pe-acolo, mă gândeam că trebuie să fie o experiență cel puțin interesantă să înveți și să te dezvolți într-un mediu cu o asemenea cultură.
O mică problemă au, din câte am ajuns să văd eu ca turist de-o zi: pentru că… #Brexit, autobuzele nu mai vin la timp. Vorbesc despre cele care fac legătura între orașe. Pentru că, iar #brexit… nu mai au suficienți șoferi. S-au cam întors la „cășile“ lor, ca să zic așa.
Așa că, la întoarcerea mea acasă, autobuzul care trebuia să vină din jumate în jumate de oră n-a mai venit. Nici al doilea. Noroc cu al treilea. A fost frig în stație? Nu… deloc. Doar mi-au înghețat picioarele, nasul, mâinile și un pic de tot, creierul. Măcar s-a conservat pentru câteva momente. Sper că n-am pierdut nimic, niciun neuron. Dacă nu i-am pierdut în stație, unul sigur mi-a scăpat pe jos când am văzut prețurile de la biletele de tren.
Fantoma care m-a sedus
Booon! Ne întoarcem acum în Londra: cu trenul. Scump, vă ziceam. În funcție de oră (dacă e de vârf sau nu, de sens, dacă ieși sau intri în Londra) poți să plătești de la mult până la foarte mult. Așa că la plecarea din Londra am dat 35 de lire! pe un bilet pentru un traseu de 100 km până într-un orășel din zonă, iar la întoarcere, vreo 23 lire. Bine, ăia 100 km i-am făcut într-o oră, să ne înțelegem.
Vă zic doar așa, să aveți bani la voi. Să vă mai zic că am făcut o aroganță și la spontaneitatea iubitului meu ne-am dat 15 minute în London Eye, unde ne-am scuturat de 72 de lire în 3 poze, 5 filmulețe și două „Wow, ce fain se vede Londra de aici!“. Nu zic că n-a fost frumos. Chiar a fost. Dar cine credeți că a primit mesaj de la prietena de care vă vorbeam la începutul articolului, după ce a văzut un story din cabina de sus: „Chiar mă întrebam cine naiba s-ar da în London Eye de banii ăia? Ia, că am găsit răspunsul“.
℗PUBLICITATE
Da. Io. Cu al meu. Și cu alți doi puștani spanioli de 17 ani și o gașcă de vreo 6 băieți indieni. Romanticooo! Dar, cireașa de pe tort e că am ajuns să văd musicalul Fantoma de la Operă, de la Her Majesty Theatre din Londra. Se joacă de 30 de ani încontinuu. Mi-am luat bilete cu o lună înainte. Gândiți-vă așa: că au spectacole și în timpul săptămânii și unele chiar se joacă și de două ori pe zi. De fiecare dată se vând aproape toate biletele.
A fost primul meu musical pe care l-am văzut în străinătate. Și a fost o experiență senzațională. Pe scurt, povestea ar fi așa: în 1909, într-un ziar parizian apărea o serie intitulată Fantoma de la Operă, semnată de Gaston Leroux, care mărturisea că a investigat o serie de evenimente ciudate care avuseseră loc la sediul Operei din Paris. După spusele lui, scopul romanului era să prezinte publicului rodul acestor investigații.
În cele cinci luni în care textele lui Leroux au apărut în paginile publicației, cititorii erau din ce în ce mai fascinați de povestea unei fantome care rătăcea pe culoarele subterane, ucigând pe oricine îndrăznea să o privească.
Fantoma era, de fapt, un om chinuit, a cărui față, diformă din naștere, îi dădea înfățișarea unui monstru. Leroux îl prezintă ca pe un geniu al arhitecturii, al magiei și al muzicii și, în același timp, ca pe un cadavru ambulant care a ales să trăiască în subsolul Operei.
Fantoma de la Operă se îndrăgostește de o tânără soprană, Christine Daaé, pe care o învață cum să cânte mai bine și face tot posibilul ca să o aibă aproape, inclusiv o răpește.
Au fost două ore de musical absolut spectaculoase. Eu puteam să jur că vocile sunt înregistrate. Atât de bine s-a cântat. Ce decoruri, ce artificii de lumini, umbre, costumele, coregrafia. Majoritatea am plecat de acolo fascinați de ce am văzut.
Pe lângă spectacol, mi-a plăcut că totul era foarte relaxat. Înainte de intrarea în sală, aveai un bar, unde stăteai la povești cu cei cu care ai venit, apoi, puteai să iei cu tine paharul de vin în sală fără ca nimeni să fie deranjat.
A meritat din plin să-mi dau banii de la ciorap pe vacanța asta. Am cam prins gustul, ia, că o să mai vin la spectacole și în viitor.
Nu vă mai țin mult, vreau doar să vă zic că Londra e un loc minunat, în care poți căuta să mănânci autentic de la thailandezi, chinezi, italieni, libanezi, portughezi ș.a.m.d. Sunt cei care au venit din țara lor natală cu rude, cu prieteni, și-au deschis localuri și gătesc ca la ei acasă. Vă recomand să încercați și fish & chips, dar nu ratați nici localurile de care vă zic.
Și la final-final, îi aplaud pe britanici pentru mesajele pe care le răspândesc în public: dacă ești hărțuit, dacă vezi pe cineva că e hărțuit, dacă ești abuzat financiar/emoțional, sunt niște call-to-action-uri care ajută mult. Le vedeți și în pozele de aici.
Acestea fiind spuse, până data viitoare, ne ținem de urât pe instagram, facebook sau pe gavrila-alandala.ro.
S-aveți un An Nou ‒ cum altfel? ‒ #alandala, dar în sensul bun, și un final de an pe sufletul vostru. V-am pupat!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
