Conceptele psihologice prezentate în forma lor pur teoretică ajung, de regulă, numai la specialiști, adică la acei oameni care deja au o formare în domeniu și cunoștințe de care să lege noile informații. Dar pentru un om care își dorește să afle mai multe despre sine și despre relații, care vrea să se dezvolte, o formă potrivită este cea a îmbinării cunoștințelor teoretice cu o poveste de viață. Un astfel de rol îl are cartea lui Gáspár György, Suflete de sticlă. Bogată în informații făcute accesibile, cartea prezintă o poveste de dragoste – folosită doar ca pretext și explicată de la momentul înfiripării ei, până la disoluție. Cititorul are nevoie de flexibilitate, pentru a trece de la narațiune la teorie și invers, dar și de curiozitate și dorință de înțelegere, întrucât formula cărții este provocatoare.
Discursul narativ aparține, în mod evident, unui psiholog, care împrumută și personajelor limbajul său. De altfel, personajul masculin, Baltazar, are aceeași profesie, datorită căreia poate explica procesul devenirii sale și, mai mult, o poate conștientiza și susține pe Silvia pe drumul propriei dezvoltări. Cele două personaje sunt individualizate mai degrabă prin trecutul lor, prin povestea familiei, căci, pentru vindecare, adulții trebuie să se întoarcă în copilărie și să se confrunte cu traumele de atunci. În plus, devenim și noi, cititorii, conștienți de faptul că nu suntem individualități suspendate, ci purtăm cu noi și în noi un lung șir de strămoși.
Suflete de sticlă este o carte ce poate fi recomandată inclusiv clienților care vin în terapie, datorită temelor sale multiple: familia, dragostea, moartea, iubirea, moștenirea psihologică, sărăcia. Partea narativă este completată cu explicarea unor concepte precum: triangulație, tipar, parentificare, sincronicitate, depresie, și cu prezentarea unei metode terapeutice, psihodrama – forma de vindecare pe care o alege, în cele din urmă, personajul feminin.
Firul epic, intenționat simplu, pentru a susține demersul științific, prezintă formarea, evoluția și destrămarea unui cuplu alcătuit din două personaje cu traume similare. Atât Baltazar, cât și Silvia provin din familii aflate sub spectrul morții: moartea fratelui celui mic, respectiv uciderea mamei sale, la care ea este martor tăcut. Dacă familia lui Baltazar este afectată de sărăcie, cea a Silviei, înstărită și bine plasată social, este afectată de secrete bine păstrate. Un bărbat − copil parentificat −, care urmează calea psihologiei, inclusiv pentru a-și vindeca propriul suflet și o femeie care fuge din propria familie, din oraș, de propriul sine și din relația învăluită de mister, cu Alex, se întâlnesc pentru o chestiune mundană, o moștenire. Silvia este avocat, dar nu aflăm dacă descâlcește sau nu moștenirea lui Baltazar. Prenumele lui, greu, cu rezonanță de stăpân, este, de fapt, un nume de familie trecut în acte ca prenume, parcă pentru a susține ideea că încă de mic a fost supraresponsabilizat de părinții săi. De ce o avocată? De ce un terapeut? Totul se explică prin trecutul acestora.
Relația celor doi evoluează lent, se încheagă greoi, căci ea îi judecă pe bărbați după modelul patern, iar el tot încearcă să străpungă armurile ei, așa cum odinioară dorea să ajungă la sufletul mamei sale împovărate de griji și de dificultăți materiale. Deși adulți împliniți profesional, cu niște cariere importante, cei doi trec prin multe momente de incertitudine, pe care, iată, le descoperim ca fiind firești, ca făcând parte din creșterea lor, a noastră, lucru reconfortant și pentru cititorul anxios.
Totuși, relația celor doi nu are un final fericit, pentru că s-au întâlnit, ne sugerează naratorul, pentru a se ajuta unul pe celălalt să evolueze.
„Interpretând aiurea tăcerea ei tristă, Baltazar îi dădu un ultimatum disperat:
℗PUBLICITATE
− Să mă cauți când vei avea curajul să mă iubești cu adevărat! […]
Înainte să iasă pe ușă, Silvia se întoarse și îl privi lung pe Baltazar, care încremenise în ușa dormitorului. Apoi, șopti ca pentru sine:
− Tu să mă cauți când n-o să-ți mai ascunzi nesiguranța în spatele iubirii…“
Ce mi-a dat mie impresia de interior al unui cabinet de psihoterapie este modul în care naratorul își prezintă personajele. El trece de la replica rostită la gândul nespus, apoi la elemente nonverbale și paraverbale. Acesta este terapeutul care îl vede pe omul din fața sa în întregul lui mintal, sufletesc și corporal:
„Uite că n-a căzut în capcană! Bun indiciu! − zâmbi Silvia în sine ei, încercând să rămână rece, mai ales că simțise cum o săgetase un fior drept în inimă. Apoi răspunse cu glas tare, privind într-o parte, ca și când și-ar fi amintit un gând naiv.“
Ce își ia un terapeut din această carte? Multe, ar veni răspunsul imediat. În primul rând, conceptele psihologice explicate și exemplificate prin povestea celor doi, apoi tehnici terapeutice, cum ar fi scrisorile adresate părinților și, nu în ultimul rând, metoda psihodramei, descrisă în penultimul capitol al cărții. Poate și încrederea de a-și personaliza demersul terapeutic.
Ce își ia un cititor neavizat? Ce are nevoie, cu siguranță, dar mai întâi de toate, poate să își lămurească relația cu părinții. Apoi, poate căpăta curajul de a se întoarce în trecut, de a-și identifica traumele, de a-și asigura propria dezvoltare. Își poate lua, în egală măsură, speranța: „Să n-ai nicio îndoială – de acolo, de sus, Dumnezeu îți zâmbește atoateștiutor. El știe că mâine vei primi o nouă șansă.“
Așadar, o carte menită să aducă înțelegerea asupra sinelui, să aline anxietatea și să ne conecteze cu emoțiile și corpul, pentru a scăpa, măcar o vreme, de „zarva cognitivă“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
