Psihologul Sarah Nicole Smith s-a născut în America, mai exact în Carolina de Nord. S-a specializat în psihologia familiei și a dezvoltării copilului la Liberty University. Iar în anul 2006 a venit pentru prima dată în România. După alte câteva vizite scurte, în 2009 a revenit cu intenția de a rămâne mai puțin de doi ani, dar între timp a decis să petreacă mai mult timp în țara noastră, pentru a le oferi ajutor și sprijin copiilor aflați în dificultate. De atunci, are grijă de mai mulți copii abandonați și luptă pentru drepturile și viitorul acestora cu forța unei mame adevărate. În prezent, în casa ei sunt 8 minunății de copii cu vârstele între cinci luni și șase ani.
Care este povestea ta și cum ai ajuns să trăiești în România?
Eu am venit prima dată în România acum paisprezece ani, pentru doar zece zile, ca să lucrez cu copii orfani. A fost destul de greu pentru mine pentru că nu știam limba română, dar m-am întors de mai multe ori în vizită până în 2009, când m-am decis să mă mut în România pentru un an, doi. Eram la master și studiam problemele de atașament la copii. Am terminat masterul cât am fost în România (online, de la facultatea din America). Am decis că vreau să rămân încă un an după ce am terminat masterul, pentru că mă atașasem de copiii cu care lucram. Și am ajuns astăzi să fiu aici de unsprezece ani.
Când m-am mutat în România, mergeam zilnic în centre de plasament și în spitale de bebeluși abandonați. Niciodată nu m-am gândit că o să iau copii acasă, în plasament. Dar pur și simplu au venit ei la mine. Așa a vrut Dumnezeu. Schimbările care se văd în copii din momentul în care ajung în familii este uimitor. În momentul în care am avut copii in casa mea, mi-am dat seama că de asta au nevoie cel mai mult: de o familie. De aici s-a născut dorința mea de a ajuta mai mulți copii să ajungă în familii și să sprijin familiile adoptive. În 2017 am fost la facultate în Texas pentru un curs de Terapie TBRI (Trust-Based Relationship Intervention – Intervenția bazată pe relații de încredere), ca să devin formator. Este o terapie pentru copii cu istoric de traumă pe baza relațiilor sau atașamentului. Când am venit înapoi în Romania, am decis că vreau să folosesc terapia TBRI ca să ajut cât mai mulți părinți care adoptă sau iau în plasament și angajați ai DGASPC.
Ce înseamnă pentru tine grija față de copii și față de viitorul acestora?
În primul rând, au mamă, au siguranță, au o familie. Lor asta le dă un viitor cu speranță, le formează o bază de atașament și, astfel, au șanse să aibă atașamente sănătoase și în viitor.
În al doilea rând, eu nu cred că eu îi salvez prin faptul că-i îngrijesc. Ei sunt minuni, iar Dumnezeu ne-a pus împreună ca să ne învățăm unii pe alții.
În calitatea ta de psiholog, promovezi relațiile bazate pe un atașament sănătos, cum arată acesta și ce pot face părinții pentru a fi emoțional și relațional aproape de copiii din viața lor?
Da! Este cel mai important lucru, din punctul meu de vedere. În momentul când copilul se simte în siguranță, o să înceapă să facă și atașamente sănătoase. Suntem făcuți, ca ființe umane, să avem nevoie de relații și de atașament din prima zi de viață. Noi, ca părinți, trebuie mai întâi să învățam mindfulness și să ne cunoaștem emoțiile ca să putem să-i învățăm și pe copii lucru ăsta.
Ce te motivează să te implici în proiectele sociale din care faci parte?
Înainte de toate, Dumnezeu. Eu nu cred că fac eu lucruri „minunate“, dar că sunt binecuvântată că sunt o mică parte din viața copiilor ăstora. Mă motivează zâmbetele lor. Când văd încă un copil care pleacă într-o familie adoptivă, sunt cea mai fericită.
Și copiii din centrele de plasament cu care lucrez mă motivează. Știu că pentru ei, cea mai mare nevoie este să aibă o familie. Dar, în același timp, știu că nu este posibil lucrul ăsta pentru toți. Cred că faptul că au un atașament față de mine atâția ani și au cu cine să vorbească îi ajută mult. Ei știu ca sunt aici când au nevoie de mine si mulți dintre ei mă strigă „mamă“. Eu aș vrea să îi văd pe fiecare acasă, în familia lui sau în familia adoptivă… dar până atunci, eu continui să fac tabere terapeutice cu ei și să rămân în viețile lor.
Câți copii sunt, acum, la tine în plasament și ce ar fi bine să știe oamenii despre munca voastră?
În momentul de față, la mine în casă sunt opt copii între cinci luni și șase ani. O parte dintre ei sunt încă în plasament și o parte sunt deja adoptați. Ei nu sunt muncă pentru mine. Sunt copiii mei și îi iubesc ca și cum ar fi ai mei, biologici. Iubesc să stau cu ei, să petrec timp cu ei… să îi văd crescând fericiți.
Cum vă pot susține românii care vor să se implice în activitatea voastră?
În primul rând, deja sunt foarte mulți care ne ajută și cărora trebuie să le mulțumesc. Chiar nu aș putea să fac ceea ce fac dacă nu ar fi oamenii care au venit lângă mine să mă ajute. Financiar (donații), cu mașina noastră (mulțumim tuturor celor care au donat), cu hăinuțe (donații), cu mâncare (este o firmă de catering care ne aduce de mâncare o masă pe zi de luni până vineri), cu lecții de muzică (le oferă, gratis, copiilor lecții de tobe și pian), cu materiale (scutece, lapte, din când în când), curățenie în casă și nu numai… nu avem cuvinte să le mulțumim cei tuturor celor care ne ajută.
℗PUBLICITATE
Pe lângă donații și ajutorul de zi cu zi, noi acum începem și un proiect de strângere de fonduri, ca să cumpărăm casa și să o putem modifica pentru copiii cu dizabilități sau care sunt în scaune cu rotile. Acum sunt în plin proces de a lua acasă doi copii de nouă și unsprezece ani, care sunt imobilizați.
Știm că unul dintre oamenii care susține proiectele tale e prietena noastră, Mirela Retegan. Care este povestea proiectului „O mașină pentru Sarah“?
Da, Mirela este minunată și ne ajută foarte mult. Vara asta, am fost cu ea la mare (cei șapte copii, eu, Mirela și o doamnă care mă ajută pe mine cu copiii). Într-o zi, Mirela m-a întrebat care este cea mai mare nevoie a noastră și i-am zis de mașină. O mașină care nu ne lasă pe autostradă, care este sigură pentru noi și cu care putem să mergem până în Italia și înapoi atunci când mai avem operațiile Cristinei. Noi facem foarte multe drumuri pe zi… terapiile, lecțiile de muzica, sport, grădinița, medicii etc… și este foarte important și esențial să avem o mașină cu care putem merge la toate activitățile.
Mirela și-a donat ziua de naștere de 50 ani pentru noi. A strâns banii pentru o mașină bună și un prieten de-al ei ne-a adus-o până la poartă! A fost cea mai mare binecuvântare. În fiecare zi când mă urc în mașină îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Mirela si pentru toți cei care au donat ca să ne ajute să luăm mașina.
Ce înseamnă voluntariatul pentru tine și de ce ar fi important ca românii să se implice în astfel de activități?
Voluntariatul este important deoarece ne conectează cu persoanele care au nevoie de timpul nostru.
Care este cuvântul din limba română care-ți place cel mai mult?
Hmm… asta este o întrebare grea [râde]. Cred că „mișto“ sau „mămăligă“
Ce-ți lipsește cel mai mult din viața ta din America?
În afară de familia și de nepoții mei, aș zice că-mi lipsesc gogoșile americane [râde].
Mi-e tare dor și de ocean. Eu am crescut lângă plajă și mi-e dor să mă plimb dimineața pe plajă.
Care sunt obiectivele tale pentru 2021?
Cel mai important este să strângem fonduri pentru casă ca să putem să avem grijă de copii. Dacă va trece și pandemia, aș vrea să încep și proiectele pe care le visez pentru părinții adoptivi.
Ce crezi că ar fi bine să înțelegem noi, românii, despre importanța unei dezvoltări sănătoase și armonioase a copiilor?
Cât sunt de importante sunt în viața copiilor TIMPUL petrecut împreună și JOACA! Copiii au nevoie de timpul nostru, nu de bani sau jucării. Iar prin joacă, ei se atașează de noi și se dezvoltă într-un mod sănătos. Nu au nevoie de televizor, de tablete sau de telefoane… au nevoie de atenția noastră și de timp cu noi, părinții lor.
©Foto credit: Danna Pană
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
