Este profesor universitar doctor și conduce Departamentul de Filosofie al Universității Babeș-Bolyai. A fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte țări din Africa de Vest. Scrie despre anarhia sensului, inventarea spațiului și arhitecturi ale experienței cotidiene sau despre rostul filosofiei în societatea digitală. A publicat nouă volume individuale și a contribuit la alte zeci de scrieri colective. Este cavaler al Palmelor Academice (Ordre des Palmes academiques, acordat de Ambasada Franței la Bruxelles) și a fost premiat de UBB pentru atitudine civică și servicii inovative și culturale către societate.
În ciuda performanțelor sale academice, literare și diplomatice, Ciprian Mihali nu se crede înzestrat cu vreun talent anume, ci, mai degrabă, ghidat de perseverență, un principiu de viață pe care l-a învățat de la părinți.
Iată ce am vorbit la #InterviurileSimonei în această lună.
Trăim pe fast-forward, suntem asaltați din toate părțile de stimuli. În ultimii ani s-a născut mișcarea slow living, care nu știu, însă, dacă este doar un deziderat sau este ceva ce chiar putem realiza. Cum se vede ea din perspectiva dumneavoastră?
Ceea ce vedem că se întâmplă de o vreme încoace, este tendința pe care oamenii o au, de a găsi soluții la un mod de viață pe care îl consideră tot mai alienant. Iar mișcarea slow living mi se pare că face parte dintre aceste tentative de a găsi soluții la ceea ce un filosof contemporan pe care ne propunem să-l traducem în limba română, Hartmut Rosa, numește accelerarea lumii.
Slow living este – cel puțin, așa am înțeles eu în acest moment – o campanie care promovează încetinirea interacțiunilor noastre cu lumea. Nu este vorba de a ne detașa de lume, nu este vorba de a părăsi lumea, nu mi se pare că e vorba nici măcar de a refuza, în vreun fel, lumea, ci de a refuza toate aceste oferte de accelerare a lumii.
S-ar putea să existe aici ceva care ține de mișcările New Age. Și în slow living, din câte am văzut, e vorba despre o reconectare cu natura: a sta jos, pe pământ, pe plajă, pe iarbă și a te reconecta cu natura. Asta ne trimite la un soi de religie fără sacralitate, un soi de spiritualitate fără Divinitate (dacă nu considerăm Natura însăși un soi de divinitate, singurul loc în care ritmul natural a rămas cât de cât intact).
Vă spuneam că Hartmut Rosa a început să scrie despre accelerare cu cincisprezece ani în urmă. El are trei concepte mari: accelerarea, alienarea și rezonanța. Accelerarea lumii o putem înțelege așa: totul în jurul nostru este mai rapid, ne enervează când trebuie să așteptăm 3 secunde să se încarce o imagine, când telefonul nostru reacționează prea încet sau laptopul nostru nu salvează la timp un document, ne enervează dacă avionul întârzie un sfert de oră. Suntem noi înșine prinși într-o solicitare permanentă de accelerare, de reacție rapidă. În toate interacțiunile noastre pretindem să se reacționeze rapid și ni se pretinde să reacționăm rapid. Și noi numim asta eficacitate. Suntem într-o logică a scadențelor, e o numărătoare inversă permanentă în tot ce facem. Iar această înscriere permanentă în deadline-uri și scadențe produce ceea ce Hartmut Rosa numește foarte bine alienare. Alienarea înseamnă că suntem în permanență trași într-o parte sau cealaltă de diferite scadențe, de diferite solicitări, de diferite mecanisme atenționale, și asta ne face să ne fragmentăm în permanență. Și soluția la această împrăștiere este ceea ce în engleză se numește foarte frumos recollection, care trimite și la religie (religo, religere – care înseamnă a lega), dar și la reculegere: mă culeg la loc, mă colectez la loc, îmi adun seara cioburile și încerc să mă lipesc, să mă fac iarăși unul, din cele patru, opt sau douăsprezece cioburi, câte am fost în timpul zilei.
Hartmut Rosa spune că soluția la procesul de alienare provocat de accelerare este rezonanța. Rezonanța înseamnă cum vibrez eu, este ritmul prin care producem efecte în ceilalți, și ceilalți produc efecte în noi. E un proces intelectual, afectiv, senzorial, deopotrivă, prin care ne reașezăm ca unitate coerentă în mijlocul lucrurilor.
Aceasta este o interpretare posibilă, dar foarte mulți gânditori și intelectuali se lasă provocați de această idee a alienării pe care o produce accelerarea nesfârșită a lumii, scadențele tot mai scurte.
Este vreo modalitate prin care putem să rezistăm acestei alienări, fără să ne spargem în bucăți peste zi, ca să ne recompunem seara?
Naivitatea este să credem că putem scăpa de orice alienare sau că toate alienările sunt rele. Sunt mulți autori care spun că sunt alienări bune. Orice îmi solicită atenția este o formă de alienare, în sensul în care mă scoate din mine și îmi îndreaptă privirea fie înspre stradă, fie înspre spre o carte, fie spre frumusețea unui bărbat sau a unei femei care e în fața mea. Toate acestea sunt alienări, dar asta este experiența noastră în lume, suntem într-o permanentă alienare. Capacitatea pe care noi trebuie să o avem este de a deosebi între bunele și relele alienări, nu de a visa la eliminarea tuturor. Așa cum suntem azi, noi suntem făcuți din zeci de mii, sute de mii de alienări care s-au stratificat în noi.
Atenția ne este zilnic confiscată sau brutalizată, cum spuneați într-o conferință #EduCare. Cum reușim să ne redirecționăm atenția către ceea ce ne interesează cu adevărat?
Aceasta este marea provocare a vremii noastre! Este provocarea care ține de autodisciplina atenției, care se învață de mic, în școală. Școala ne învață să fim atenți: Fiți atenți, copii! (la doamna, la tablă). Noi suntem, de mici, introduși în dispozitive de modelare a atenției. Problema astăzi este că aceste dispozitive s-au înmulțit peste măsură și s-au tulburat. Și astăzi, școala a devenit doar unul dintre mecanismele simultane de disciplinare a atenției – a atenției copiilor, în primul rând, dar și a adulților.
Și foloseam în acea conferință termenul de ecologie a atenției, ce are de-a face cu totalitatea stimulilor care ne vin din exterior, din mediul nostru înconjurător, care s-a saturat cu stimuli.
Ieșiți pe o stradă și numărați totalitatea stimulilor – mașina care trece, panoul de circulație, panoul publicitar, nenumărați alți stimuli vizuali, auditivi.
Suntem suprasolicitați atențional, suntem supuși unei tensiuni atenționale permanente. Atenția noastră nu are loc de refugiu. Acest lucru era asigurat până la un moment dat de spațiul intim, spațiul privat – acolo unde ne reculegem seara, ne readunăm din bucăți. Ei bine, acum ajungem acasă și acolo dăm peste douăzeci de programe de știri, zece platforme de filme, tabletă, telefon, rețelele sociale.
Casa noastră este perfect perforată în acest moment și este foarte greu să mai folosim casa ca spațiu de reculegere. Și atunci, noi trebuie să ne găsim alte locuri de reculegere, alte locuri de izolare, de refacere a sănătății atenționale. Nu e nimic mai intim astăzi decât atenția noastră. Oricine ar da oricât să se bucure de atenția noastră zece secunde. Am citit undeva un autor care făcea o analiză a societății contemporane și care spunea: S-ar putea ca în anii ce vin să fim noi plătiți de platforme pentru cele zece secunde pe care le acordăm lor. Atenția noastră să devină atât de rară, încât ea să merite să fie plătită.
Există o plasticitate a atenției, care se formează din fragedă pruncie. Or, dacă noi introducem azi copiii de la început în dispozitivele acestea atenționale brutale – tabletele, telefoanele, televizoarele, jocurile – ei vor pleca cu o altă plasticitate a minții lor și a afectivității lor decât am plecat noi. Unii dintre noi am mai avut șansa de a ne plictisi vara la țară.
Plasticitatea atențională ne formează personalitatea, până la urmă, ne formează cele trei tipuri de raportare la timp: mecanismul atențional față de prezent, mecanismul retențional (ceea ce reținem din trecut) și mecanismul protențional (cu care ne proiectăm în viitor).
Mi se pare că ce se întâmplă azi este că mecanismul atențional este ca o pată de ulei care se întinde peste celelalte două. Nu facem eforturi de a mai memora, memoria generațiilor care vin după noi este redusă spațial și mental, pentru că ea poate fi externalizată și pentru că există între atenție și dorință o legătură foarte intimă. Atenția este o formă de dorință. Și ea este domesticită astăzi în așa fel încât trebuie să lucreze cu o dorință care trebuie satisfăcută cât mai repede.
Noi ne dăm o parte din atenție către ceea ce poate fi obținut repede. Nu mai avem dorința aceea pe termen lung, care permite elaborarea și o formă de asceză, în vederea unei plăceri mai târzii, dar superioare. Vrem totul acum!
Și s-ar putea să fie nevoie – psihologii știu mai bine – de terapii foarte specifice pentru mecanismele atenționale care sunt tot mai brutalizate și pe care noi vom fi din ce în ce mai puțin capabili să le educăm (cu toate formele de anxietate, de depresie care decurg de aici).
Trăim cu toții vieți paralele: trăim în viața noastră privată (care nu mai e privată, pentru că o postăm peste tot) și în social media. Care este viața noastră reală?
Nu știu dacă există o viață reală! Există o teorie fenomenologică, a unui autor care se numește Alfred Schütz și care a spus la un moment dat că toată existența noastră se învârte în niște zone de existență, dintre care una este fundamentală – cea a vieții cotidiene. Din fiecare zonă ne întoarcem prin cotidian să trecem în alta.
Nu cred că avem azi o viață reală la care să ne întoarcem, în sensul acesta. Cred că viața însăși a fost fragmentată și cred că noi suntem făcuți din multiple identități. E foarte reală, sigur, o boală, sau o suferință. Indiferent cât fug în social media, boala mă aduce înapoi la realitate, realul își ia revanșa. Nu poți să pretinzi că n-ai febră, dacă ai febră, pentru că dincolo de un anumit punct al febrei, nu te mai ajută nici prietenii de pe Facebook, nici vrăjile, te ajută doar medicul, care este un principiu al realității.
Pe de altă parte, cred că, în afara acestor situații-limită, suntem zi de zi în realități succesive, unele alternative, altele care se suprapun și amestecă. Devine tot mai iluzoriu să credem că ne vom compune o singură identitate din care nu vom ieși niciodată.
Cum se vede din perspectiva filosofului faptul că suntem atât de dornici de afecțiune publică și ne punem viețile „pe pereți“?
E un fenomen tare interesant! Eu, de exemplu, nu încetez să mă minunez: de ce soțul îi urează soției (sau invers) La mulți ani! pe Facebook? E o nevoie de expunere a afectivității și a intimității, care este tot o formă de răspuns la deficitul de satisfacție din viața socială.
Marea noastră problemă, ca oameni moderni, este că noi, de 150-200 de ani încoace, considerăm socialul un rău necesar.
Pentru noi, socialul este spațiul prin care trebuie să trecem, căci n-avem de ales, dar care nu ne place. Povestea nu e nouă, rețelele sociale doar o amplifică. Dacă vă uitați în teoria Hannei Arendt, ea spune că există privatul și publicul, iar lumea modernă s-a degradat în momentul în care s-a născut socialul. În social suntem toți la fel, toți vrem același lucru. Foarte mulți filosofi s-au străduit să ne demonstreze că socialul este spațiul alienării, este spațiul care ne secătuiește și ne face să ne pierdem pe noi înșine. Astăzi, am găsit o soluție: am vidat spațiul social sau îl traversăm cu geamurile închise și cu muzica dată tare, apoi intrăm pe rețele. În spațiul public nu mai lăsăm loc de viață afectivă și, mai grav, nu mai lăsăm loc de forme specifice de a fi împreună în social.
Dacă deschideți puțin Facebook sau Instagram, veți vedea că din douăzeci de postări, să spunem, cincisprezece sunt despre afectivitate, despre cum ne putem expune un sentiment. Avem de făcut o confesiune! Noi suntem o societate mărturisitoare (asta a spus-o Foucault foarte bine), pentru că noi avem moștenită din creștinism spovedania ca formă de mântuire a păcatului. Noi așa ne eliberăm. În timp, formele de spovedanie s-au înmulțit, preotul a devenit doar unul dintre confesori. Noi avem nevoie să ne spovedim, trăim cu convingerea foarte fermă că adevărul și autenticitatea noastre sunt foarte adânc cuibărite în noi, iar tirbușonul cu care scoatem molozul care s-a așezat peste adevărul nostru se numește spovedanie sau confesiune. Noi asta facem pe rețelele sociale: ne spovedim în permanență!
Suntem la doi ani de la pandemie. Ce s-a schimbat în interacțiunile noastre sociale după pandemie: s-a revenit la ce era înainte sau s-au alterat lucrurile pentru totdeauna?
Mi se pare că există o alterare. Nu știm încă amplitudinea acestei alterări, dar e clar că relațiile interumane au avut de suferit, că inclusiv relațiile fizice au avut de suferit, că a intervenit un soi de comoditate, în sensul în care a merge să te întâlnești cu cineva îți cere, totuși, un efort. Trebuie să te aranjezi, să ieși din casă, să te duci cu mașina, cu autobuzul și așa mai departe. Și de multe ori, nu mai suntem dispuși să facem efortul acesta. Și atunci, am mutat o parte dintre interacțiunile cu oamenii în spațiul virtual, care este un spațiu ce amplifică diferențele.
Cumva, s-au ecranat foarte multe dintre relațiile umane. Suntem ca în niște clopote de sticlă și ne mișcăm unii pe lângă alții. Uitați-vă câți stau în autobuz sau pe stradă cu telefonul în mână. Asta înseamnă că oamenii nu sunt bine acolo unde sunt, unde se află în momentul acela, ei ar vrea să fie în altă parte.
℗PUBLICITATE
Cât din identitatea noastră e modelat de geografie și circumstanțe? Ați trăit mult afară, ați trăit pe „planeta“ Bruxelles…
…Și pe „planeta“ Africa am trăit 4 ani!
Acolo e altă „galaxie“!
Așa e!
E Ciprian Mihali același om și în România, și în Africa, și la Bruxelles?
Într-un anume fel, sunt același. Nu m-am lăsat pe mine acasă și nu m-am clonat, să meargă clona mea în Africa, să sufere de la căldură și de la umezeală acolo: tot eu am suferit!
Am glumit și am spus că întotdeauna am iubit muntele și porcul și m-am dus în Africa, la mare și la pește. Deci m-am alienat, din punctul acesta de vedere, dar a fost o alienare extraordinară, pentru că m-am îmbogățit enorm!
Da, condiționează foarte mult geografia și istoria ceea ce suntem. Fără nicio îndoială! Și aș spune nu foarte mult, ci decisiv!
Noi ne naștem într-o anumită configurație culturală, iar în această configurație culturală nu intră doar cărțile pe care le-am citit sau ce-am învățat la școală. Intră și felul în care ne raportăm la ceilalți, la lucrurile din jurul nostru, la deal, la vale, la mașini, la toți cei din jur. E o geografie culturală profundă, care ne străbate și construiește ceea ce suntem, de-a lungul anilor. Într-adevăr, atunci când intrăm într-o altă lume, avem un șoc. Pentru mine, șocul major a fost Africa. După aceea, la Bruxelles mi-am revenit, pentru că am revenit în spațiul european.
Șocul cultural major sau șocul identitar a fost Africa, unde am văzut că poate să existe, bunăoară, – eu știam despre rasismul față de oamenii de culoare – și rasism invers: și oamenii de culoare au dreptul și posibilitatea să urască oamenii albi.
E vorba nu neapărat de aceste aspecte, dacă vreți, foarte circumstanțiale. Dar există moduri de a te raporta la timp și la spațiu, care sunt diferite. Rutinele se dau complet peste cap. Distanțele nu se acoperă în același fel, raportul cu lumina, cu sunetul, cu mirosul diferă – este vorba și despre o geografie senzorială care este complet diferită și care îți solicită foarte mult atenția. Am plecat foarte obosit din Africa, pentru că eram cu antenele ridicate tot timpul.
Aici sunt diferențele și, până la urmă, sunt experiențe formative. Din toate acestea m-am întors, dacă vreți, mai modest. Nu m-am întors cu superioritatea omului alb care s-a dus între sălbatici, ci, dimpotrivă, m-am întors cu niște împrumuturi culturale extraordinare, care m-au făcut să îmi relativizez multe dintre judecățile despre viață și despre lume, în general, pe care le-am avut până atunci.
Cei care pleacă, dar și cei care vin rămân cumva între lumi. Nu mai sunt nici de aici, nu sunt nici de acolo. Cum v-ați simțit la repatriere?
Am fost plecat timp de opt ani din țară. M-am întors în 2020 într-o fereastră între două lockdown-uri. Căderea a fost ca atunci când sari cu parașuta și ea nu se deschide. Dar, altfel, cu excepția acestui episod, vreau să vă spun că mă simt minunat între două lumi. Eu nu am o conștiință foarte acută a apartenenței la un loc anume. Deși, în primii ani când am plecat să îmi fac doctoratul în Franța, îmi era dor de curtea părinților și a bunicilor mei, auzeam cucurigul cocoșilor noaptea, aveam puseuri de nostalgie, de dor. Dar, cu excepția acestei perioade, eu m-am simțit bine peste tot în lume, iar la Bruxelles m-am simțit ca acasă.
Am călătorit foarte mult și mi-a plăcut întotdeauna să mă consider un cetățean al lumii, un cetățean pentru care frontiera este doar o încetinire și nicidecum un perete despărțitor. Eu n-am trăit ruptura ca pe o înstrăinare, dar asta nu înseamnă că pentru foarte multe milioane de români plecarea n-a fost un blestem, o traumă. La fel cum, peste ani, întoarcerea va fi tot o traumă. Oamenii aceștia vor trece, inevitabil, prin două traume pe care le vor purta definitiv cu ei: de ce am plecat? De ce m-am întors? Nu vor avea niciodată răspunsuri satisfăcătoare la întrebările acestea.
De unde se naște astăzi, poate, exploatarea de către extrema dreaptă a politicilor identitare ale acestor traume. Pentru că extrema dreaptă este născută peste tot, nu numai în Europa, din aceste traume ale identității. Este posibil ca o parte din răspunsul la preferințele diasporei pentru extrema dreaptă să nu țină de politică, ci să țină de tocmai de răspunsul la trauma identitară.
Apropo de extrema dreaptă, de ce credeți că există această exacerbare în ultima vreme, în toată lumea?
Sunt reacții similare la cauze diferite sau la provocări diferite. S-ar putea să fie și din cauză că după treizeci de ani de liberalism glorios, democrația de tip liberal a obosit. Și mai este ceva: s-ar putea ca o parte din memoria traumelor secolului XX să se fi șters. Au dispărut ultimele generații care au trecut prin marile traume ale secolului XX: supraviețuitorii războaielor, ai lagărelor (naziste sau comuniste), cei care au cunoscut ultimele mari valuri de foamete, ultimele mari epidemii. Generațiile care vin cu noi și după noi s-au născut de la început în condiții bune de viață și nu mai interoghează astăzi nici libertatea, nici drepturile, nici democrația, li se par ca de la sine înțelese. Or, ele nu sunt de la sine înțelese, sunt niște construcții fragile.
Democrația este și pasiune, dar este și multă rațiune, este critică, trebuie să lucrăm la ideea de toleranță, la ideea de libertăți. Toate acestea necesită elaborări la care nu mai suntem dispuși astăzi. Vrem soluții rapide! Accelerarea lumii, de care vă spuneam la început, are echivalent și în politică. Acum vrem dreptate pentru România, nu mâine! Acum vrem tribunale populare, acum vrem să scăpăm de corupți. Așa se ajunge la „soluțiile“ acelea tragi-comice și de speriat, cu liste de persoane de care ar trebui să scăpăm.
Răspunsurile rapide nu le are democrația, le au doar mișcările extremiste.
Aș vrea să vorbim puțin și despre „meciul“ nereguli la alegeri vs. momentul Babasha-Coldplay. Cum se vede, din perspectiva dumneavoastră, dezechilibrul între atenția acordată unui lucru care ne afectează potențial pe toți, pentru multă vreme, și cea îndreptată spre un moment dintr-un concert?
Îngrozitor, vă spun drept! Eu am fost, poate știți, un candidat pe o listă a unui mic partid, care a suferit cel mai mult din cauza fraudării la alegeri.
Mi s-a părut teribil acest dezechilibru și cred că ține tot de o cultură media și de o anumită cultură publică. Povestea alegerilor este una de raționalitate politică, ce ne obligă la un calcul mental, la un efort pe care nu mai vrem să-l facem. Era o tema grea și atunci ne-am ocupat de tema mică.
Putea să nu fie asta, putea să fie orice altceva – aduceți-vă aminte de Eurovision! Sunt fenomene care acaparează atenția o săptămână. Oricât ai fi de deștept sau de prost ai și tu o părere, trebuie să ai!
Cu cât a fost mai copleșitoare această preocupare, cu atât ea e mai lipsită de orice fel de învățături. E povestea care se stinge așa cum a apărut: din nimic. Și se stinge cu zero consecințe. Nu are o capacitate nici de informare, nici de formare. Nu vom fi nici mai buni, nici mai toleranți, nici mai deștepți, vom rămâne exact cum am fost.
În schimb, s-au dus câteva sute de tineri (într-o seară au fost spre o mie) să protesteze împotriva fraudării alegerilor. Cei care s-au enervat pe Babasha puteau să se ducă și ei și să protesteze. Nu s-a întâmplat așa, pentru că nu judecăm cu aceeași parte a creierului. Trei zile nu mai putem de revoltă și de stupefacție că a fost o manea la un concert Coldplay și ne purtăm ca niște orbi ce se ciocnesc haotic unii de alții. În acele trei zile cineva poate „să tragă țara de sub noi“.
Nu spun că a fost ceva premeditat, spun doar că a căzut la fix povestea aceasta, astfel încât gravele nereguli care au afectat decisiv rezultatul electoral au trecut sub radar.
Ce poate fi fericirea pentru omul anului 2024? Am dat zilele trecute peste un fragment din filmul „Un petic de cer“, în care personajul interpretat de Jean Constantin concluziona: „Fericirea e o femeie nemaipomenită și o Dacie roșie 1300, cu îmbunătățiri“.
M-am ferit întotdeauna de întrebarea asta, pentru că nu aș ști ce să răspund. Nu cred că există o fericire altfel decât sub forma unor trăiri personale și foarte efemere. Astăzi sunt fericit pentru că am primit un premiu, mi s-a născut primul copil sau am aflat că nu mai sunt bolnav. Sunt jeturi de fericire, mai degrabă. Fericirea e și sub formă de jet, dar e și jetabilă, e de unică folosință.
Fiecare își definește fericirea într-un fel, deși cultural, ea este formatată. Avem structuri culturale care ne fac să fim fericiți într-un anumit fel. Felul în care noi suntem fericiți în România nu se compară cu felul în care sunt fericiți senegalezii, nepalezii sau paraguayenii. S-ar putea ca pe multe fragmente sau teritorii ale vieții noastre să ne raportăm diferit la ceea ce face viața bună. Noi, filosofii, preferăm să vorbim despre viață bună, nu despre fericire.
Ce ne face viața bună în aceste vremuri?
Oamenii buni! Oamenii buni din jurul nostru și oamenii buni care suntem noi cu cei din jurul nostru. O viață bună e aceea în care oamenii nu sunt batjocoriți, într-o societate decentă.
Așa se și numește cartea filosofului Avishai Margalit – O societate decentă. Este o societate care nu-și umilește oamenii. Viața bună este, până la urmă, capacitatea oamenilor de a pune laolaltă ceea ce au ei bun și de a lucra împreună la a reduce ceea ce ei au rău: capacitatea lor de a provoca suferință.
A fi om bun înseamnă a fi capabil să te abții de la a face rău. Deja e un început pentru fericire!
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
