fbpx
skip to Main Content
Ce Le Lipsește Cel Mai Mult Copiilor Instituționalizați? Interviu Cu Ștefan Dărăbuș

Ștefan Dărăbuș este director regional pentru Europa Centrală și de Sud al organizației Hope and Homes for Children. Dincolo de profesie, e un partener și un tată implicat în viața de familie, fiind mândru de soția sa, Reka, și de cei patru copii ai lor. Este absolvent de Filologie al Universității „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca, deține titlul de doctor în Teoria Literaturii, obținut la aceeași universitate, a finalizat un MBA în Management Organizațional la The Open University Business School din Marea Britanie și este absolvent al programului de Business Coaching din cadrul The Business Coaching Academy, Marea Britanie.

Unul dintre ONG-urile cele mai importante din țara noastră este Hope and Homes for Children (HHC). Care este istoria și misiunea HHC în România?

În timpul războiului din Bosnia-Herțegovina, colonelul Mark Cook a intrat la un moment dat în subsolul unei clădiri bombardate. Acolo erau adăpostiți niște copii și îngrijitoarele lor. Acea clădire era un orfelinat. Mark le-a spus atunci că se va întoarce după război, să le reconstruiască orfelinatul. Ceea ce a și făcut. Așa a apărut, în 1994, Hope and Homes for Children. Astăzi, 25 de ani mai târziu, misiunea organizației noastre e să eradicăm instituționalizarea ca formă de așa-zisă „protecție“ a copilului – pentru că în anii ’90 doar în România erau peste 100.000 de copii în orfelinate. Acum, după 22 de ani de când scoatem copii din instituții, au mai rămas aproape 7.000.

Ce este, mai exact, „coșmarul instituționalizării“ și ce efecte are asupra sufletului uman?

Instituționalizarea reprezintă tot ce e mai crunt pentru un copil: absența iubirii părintești, lipsa familiei și privarea de afecțiune. Încă din 1963, cehul Miloš Vacek a făcut un film documentar despre efectele instituționalizării asupra copiilor, dar prea puțini au vrut să înțeleagă că instituționalizarea traumatizează ireversibil copiii, condamnându-i la o viață de inadecvare, suferință și alienare, din cauza abuzurilor complexe pe care le induce.

Instituționalizarea înseamnă să faci copiii să trăiască un coșmar. Cum altfel se poate defini absența iubirii, a atașamentului pentru copii? Orfelinatul ăsta înseamnă: ghetoizare, izolare, creștere în turmă, în regim de lagăr, de cazarmă, unde nu însemni nimic pentru nimeni, ești un simplu individ într-o masă de indivizi. Și asta, nu din vina îngrijitorilor, ci pur și simplu pentru că așa e sistemul: nu e loc și nici timp să asculți copiii, să-i auzi, să le acorzi timp, să-i privești, nicidecum să-i mângâi.

Ce efecte are instituționalizarea asupra sufletului unui copil? Greu de descris în cuvinte și prea multe ca să le enumerăm aici. Așa că voi aminti doar câteva:
Lipsa unei figuri parentale duce la absența afecțiunii. Pentru un copil (îndrăznesc să spun că și pentru un adult!), afecțiunea are un rol fenomenal: dincolo de rolul de liniștire, de regăsire, de reprezentare a identității, se găsește rolul neuronal, de interconectare a sinapselor din lobii frontali și neocortex. Fără afecțiune, fără mângâiere, fără îmbrățișări și contact vizual, copiii sunt privați de fundamentul, de structura de rezistență a formării lor identitare. E ca și cum nu s-ar conecta circuitele esențiale pentru formarea noastră ca oameni întregi. Copiii privați de afecțiune, de atașament, copiii instituționalizați, lipsiți de atenție individuală și de apartenență, rămân incompleți, angoasați, suferinzi. De multe ori îmi imaginez sufletul lor ca pictura aceea a lui Edvard Munch, „Țipătul“, în care e reprezentată o ființă care urlă cu disperare. Urletul lor interior rămâne acolo pentru totdeauna și, de cele mai multe ori, e nevăzut și neauzit de cei din jur. Copiii instituționalizați nu aparțin, le sunt cumva străini tuturor, sunt mereu în plus, asemeni unui organ extirpat și care vrea cu disperare să rămână ca parte a unui trup în care nu-și mai are locul. Stima de sine e la pământ, iar încrederea în sine nu există.

Care este privilegiul copiilor ce cresc alături de familia lor și ce anume le lipsește cel mai tare copiilor instituționalizați?

Cărămizile cu care clădim, oarecum inconștient, structura copiilor ce vor deveni adulți sunt plămădite din iubire, din comunicare, din conștientizarea unicității lor. Când un părinte sau un bunic îi spune unui copil că are ochi frumoși sau că are un zâmbet frumos, când un tată își îmbrățișează copilul care plânge, când o mamă își mângâie fiul care e bolnav se întâmplă mult mai mult în chimia ființei, decât putem noi să ne imaginăm: copiii capătă reprezentare de sine, siguranță, sprijin, sunt validați – și această iubire părintească, familia, cu tot ce înseamnă ea, întregește copilul și-l pregătește să facă față vieții. Privilegiul copiilor care cresc alături de familia lor e chiar mediul pe care-l oferă familia, lucru pe care de atâtea ori nici măcar nu-l realizăm. E ca atunci când îți rupi piciorul și, dintr-odată, îți dai seama ce bine e când ești sănătos. De multe ori, luăm de-a gata sănătatea, așa cum luăm de-a gata și familia în care creștem. Dacă familia e un mediu sănătos, atunci e singurul lucru de care copilul are cu adevărat nevoie, pentru că acolo primește dragoste, iar dragostea familială e ca apa și aerul. Aici învață că e special, aici află răspunsuri la întrebările despre lume, își testează limitele, primește siguranță și curaj să facă față vieții, cu suișurile și coborâșurile ei.

Copiii care cresc în familie primesc, în timp, un scut protector invizibil, țesut din iubire, apreciere, înțelegere, validare și apartenență, pe care cei instituționalizați nici măcar nu și-l pot imagina.

Ce le lipsește cel mai tare copiilor instituționalizați? Iubirea. E abuzul fundamental la care sunt supuși: privarea de afecțiune și atașament. De aici, cercul nu se va mai închide niciodată pentru ei. Și cu cât sunt instituționalizați de la o vârstă mai fragedă, cu atât mai cumplite sunt efectele instituționalizării asupra dezvoltării lor și cu atât mai dificil vor fi acestea de depășit (dacă vor fi depășite vreodată). Cele mai recente studii și cercetări au demonstrat cum creierul copiilor instituționalizați rămâne mai mic, mai puțin dezvoltat cu aproximativ 7%, decât al celor crescuți în familie. Iar aceasta e doar o consecință măsurabilă, doar părticica aceea care se vede a aisbergului. Autismul instituțional e un simptom des întâlnit, aș spune pandemic, printre copiii supuși la trauma instituționalizării și se descrie prin autoizolare, gesturi repetitive, obsedante, autoagresivitate (care înseamnă doar nevoia cruntă de stimulare și de atingere, tradusă prin autostimulare agresivă). Iar abuzul sexual, fizic, mental și prin neglijență explodează în cazul celor instituționalizați.

 

View this post on Instagram

 

Alerg la Maratonul București pentru trei copii minunați: Aurora și cei doi frăți mai mici, gemenii Dumitru și Marcu. Alerg și pentru curajosul lor tată, Iuliu Apetrei, care, în ciuda tuturor greutăților și piedicilor, nu renunță la visul de a-i avea pe toți cei trei copii alături de el. Iuliu a fost nevoit să îl lase pe unul dintre gemeni la bunici. Nu are spațiu și condiții pentru toți trei, dar nu a renunțat la muncă și la speranță. Comunitatea îl iubește și îl ajută, așa că Iuliu e aproape de îndeplinirea visului său și cu sprijinul nostru, al Hope and Homes for Children și al vostru, locuința sa va fi în curând „acasă” pentru toți cei trei copiii. El a început construcția, iar noi, cu suma de 100.000 de lei, pe care Hope and Homes for Children își propune să o strângă la Maratonul București, putem ajuta în mod concret la construirea casei, pentru cei trei copii și tatăl lor. Banii obținuți în urma donațiilor, vor fi folosiți pentru branșarea la rețelele de electricitate și apă, termoizolație exterioară, finisaje, montarea instalației electrice și sanitare, a sistemului de încălzire și dotărilor interioare (obiecte sanitare, de mobilier și electrocasnice). Ne dorim să facem din viitoarea locuință a lui Iuliu o casă potrivită unui trai decent. Putem face o familie fericită și pe un tată, eroul de care copiii lui au nevoie! Eu de aceea voi alerga, iar pe voi, vă rog să donați! Aveți mai jos linkul la pagina mea: https://hhc.galantom.ro/stefandarabus #NiciUnCopilInOrfelinate

A post shared by Stefan Darabus (@stefan_darabus) on

Cum se raportează la viață copiii care nu cresc alături de părinți și rudele de sânge?

Chiar și cei care au șansa copilăriei petrecute alături de părinți se raportează la viața independentă ca la o mare necunoscută și o sursă de angoase profunde (cu precădere, la trecerea spre traiul independent, undeva în jurul pragului de 18–20 de ani). Știm bine că până și cei mai protejați copii sunt vulnerabili, atunci când ajung să fie pe picioarele lor. Se bazează pe familie, pe părinți, pe bunici, pe prieteni, pe toată rețeaua făurită în jurul lor pe parcursul copilăriei și adolescenței. Și tot e cumplit de greu. Tot apar depresii, angoase, crize de anxietate și rezistența la ruptura de familie, de părinți și de siguranța pe care le-o oferă aceștia. Dar sunt, nu-i așa, pregătiți să înfrunte obstacole, să țină fruntea sus, să răzbească. În această etapă devin vizibile ghidarea, mentoratul, conversațiile formative cu cei apropiați și, mai ales, stima de sine și încrederea în sine, clădite zi de zi. Și, chiar dacă apar probleme pentru ei, chiar dacă apar eșecuri, familia e acolo, să-i sprijine, să le ofere ajutor, să-i primească înapoi. În orice situație, copiii care cresc alături de părinți au (și sunt conștienți că au) o plasă de siguranță, care-i protejează atunci când fac acest mare salt în gol. Știu că pot greși, pentru că greșelile sunt reparabile și familia e acolo să le țină spatele. Așa că au curaj, își iau avânt și, de cele mai multe ori, își croiesc viața frumos, urmând multe din exemplele oferite lor de cei apropiați.

Copiii care cresc fără părinți, fără familie, adică cei instituționalizați, nu au nimic din toate acestea. Sunt luați ca din oală atunci când trebuie să părăsească sistemul de protecție specială și cea mai mare spaimă a lor e momentul rupturii de sistem, acel moment când sunt obligați să iasă în stradă, cu câțiva leuți în buzunar și fără niciun fel de perspectivă. Anual, în jur de 2.000 de tineri sunt extirpați din sistemul de protecție specială, fără niciun fel de sprijin, fără locuințe sociale, lipsiți de orice fărâmă de sprijin psihologic, terapie sau consiliere. Nu au unde dormi, nu au spre cine merge, nu au ce mânca, iar drama lor interioară, toată tortura psihică de a fi crescut fără să aparțină cuiva se extinde, dă pe dinafară și le inundă tot spațiul înconjurător. Așa că nu văd speranță, nu văd nicio ieșire și, uneori, se sinucid; sau mintea lor, oricum fragilă, o ia razna de tot. E vârsta la care izbucnesc, având nenumărați factori declanșatori, tulburări mentale ireversibile, cu o rată și de zece ori mai mare decât cea înregistrată în rândul tinerilor obișnuiți, proveniți din familii obișnuite. Le e foarte greu să se țină de un loc de muncă, habar nu au cum să-și gestioneze micile venituri salariale (atunci când le au) și sunt aproape incapabili să construiască relații interumane pe termen lung – pentru că niciodată nu le-au trăit, nu le-au experimentat ei înșiși. Cu alte cuvinte, sunt carne de tun. Și nu mă feresc deloc să spun asta.

Sunt frunze în vânt și fire de nisip în voia sorții. De fiecare dată când reușesc în viață, e o performanță miraculoasă. Știu că nu pare așa, dar cred că fiecare dintre tinerii instituționalizați, trecuți prin calvarul instituționalizării, lipsiți de familie și crescuți fără afecțiune, fiecare dintre cei ce reușesc este un erou. Pentru că ei reușesc în ciuda tuturor obstacolelor crunte și în pofida dramelor trăite zi de zi.

Care este cea mai mare temere a copiilor crescuți în sistemele de protecție socială?

Din ce am văzut în acești 22 de ani petrecuți alături de ei, cea mai cumplită pentru ei e spaima de viața independentă. Coșmarul lor cel mai mare e despre ziua aceea când trebuie să iasă din sistem. Știu că atunci nu vor mai avea un acoperiș deasupra capului și nici o masă caldă seara, înainte de culcare. Și mai știu că nu o să fie nimeni acolo să le deschidă ușa, dacă vin să bată la ea. Și mai e temerea de neapartenență, de alienare, pentru că nu au aparținut niciunui grup, toată viața lor. Totul, până atunci, a fost despre provizorat: prietenii din jurul lor vin și pleacă, îngrijitorii vin și pleacă, în trei ture pe zi, ei trec dintr-un orfelinat în altul, totul se schimbă și ei niciodată nu știu când, cum, nu au control și nu au nimic de spus în privința asta. Lor, pur și simplu, li se întâmplă toate acestea. Nu au poze cu ei de când erau mici – deci nu știu cum arată trecutul lor. Sunt dezorientați și izolați în prezent, așadar le este aproape imposibil să-și imagineze că viitorul ar avea vreun sens.

Cea mai mare problemă a lor e una fundamentală: de identitate. De cele mai multe ori, nu știu prea bine cine sunt, de unde vin sau încotro se duc. Sunt asemeni unei mașini în plină viteză, intrată în derapaj și total scăpată de sub control. Ei sunt la volan, iar mașina asta e viața lor.

℗PUBLICITATE


Ce înseamnă o „casă de tip familial”?

O casă de tip familial e doar una dintre alternativele bazate pe conceptul familial, pe care le dezvoltăm într-un proces de închidere a unei instituții. Aici ajung acei copii care nu pot fi reintegrați în familiile lor naturale sau extinse, nu pot merge în plasament simplu, nu pot fi adoptați sau nu pot fi plasați în asistență maternală. Casele de tip familial sunt concepute să fie case obișnuite, pe străzi obișnuite, cu maximum 12 copii și cu o structură de membri de personal de aproximativ 10-12 îngrijitori – care au, fiecare dintre ei, un copil-cheie, un copil de care au grijă în mod special. Casele acestea sunt în comunități obișnuite, iar copiii de aici se duc la școală cu cei de pe strada lor, se joacă cu cei de pe strada lor. Ideea e să fie integrați în acea comunitate, să aibă un adult semnificativ în viața lor, să aparțină unei aparențe de familie, chiar dacă nu una adevărată, dar să aparțină și să aibă predictibilitate asupra grupului de copii și adulți din care fac parte, pentru că aceștia stau aici pe termen lung și formează împreună acel „ceva“ pe care-l numim „acasă“.

Unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le-am auzit în ultima vreme vine chiar de la HHC și sună în felul următor: „Poate că nu suntem părinții lor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri.“ Ce-ar fi înțelept să înțelegem noi, românii, mai bine – la capitolul „grijă față de semeni și generozitate“?

Mă tem că Vergiliu avea dreptate când, în Antichitate, spunea că „omul este lup omului“.
Nimic nu s-a schimbat fundamental de atunci, din păcate. Le facem rău celor din jurul nostru prin neimplicare, prin ignoranță, prin îmbrățișarea unor locuri comune și a unor prejudecăți de care nu ne dezbărăm și care ne controlează existența. Trăim într-o bulă, într-o lume mică, mică de tot, între câțiva prieteni, între job, casă și mașină, uitând de multe ori că, până la urmă, trăim într-o lume mai mare, pe care nu avem cum să nu o vedem, decât dacă suntem orbi. Cred, totuși, că suferim de o formă de „orbire“ a consumismului, a narcisismului, a autosuficienței. Acesta e mesajul pe care am vrut să-l transmitem. Asta am vrut să spunem: „Omule, revino-ți, trezește-te, viața asta înseamnă mai mult decât ecranul telefonului tău, e și dincolo de social media, e mai mult decât sclipirea mașinii tale sau a casei tale frumoase; lucrurile nu se opresc aici; da, acestea sunt importante, dar sunt foarte departe de a fi totul.“ Și am mai vrut să spunem ceva: că de multe ori, de prea multe ori, îi tratăm și pe copiii noștri ca și cum nu ar fi ai noștri, uităm de ei, suntem prea obsedați de noi înșine, uităm de soțul, de soția noastră, uităm de prietenii și de părinții noștri, prea absorbiți de sinele care ne înghite și ne orbește tot mai mult, zi de zi. Mesajul e unul de empatie, de transfer de perspectivă, pentru că empatia și transferul de perspectivă (această capacitate de a te pune „în papucii altcuiva“) sunt tot mai absente din societatea noastră din ce în ce mai obsedată de acumularea de obiecte. Și, acum că mă gândesc, da… cred că de asta nu e prea vizibilă nici drama copiilor instituționalizați: se petrece în sufletul și în mintea lor, e invizibilă, deci e ca și cum nu ar exista. Doar că lucrurile astea care nu există, din sufletul și din mintea noastră, sunt cele care modelează și realitatea noastră, în cele din urmă. Sunt cele mai importante.

Chiar contează acei 2 euro pe care-i poate dona fiecare dintre noi, trimițând „HOPE“ la 8844?

Pic cu pic se adună și fiecare leuț contează. Câțiva lei sunt o pâine și asta înseamnă mâncare pentru o zi, pentru mulți oameni cu destinul vitreg. Da, contează. Enorm.

Cum își pot educa părinții copiii, pentru ca aceștia să devină adulți preocupați (și) de starea de bine a celor din jur?

Fiind ei înșiși modele de urmat, prin exemplul propriu pe care îl oferă copiilor. În educație, are relevanță tocmai comportamentul părinților, nu „predicile“ ținute, la care copiii își dau ochii peste cap. Cred că este esențial să-i obișnuim pe copiii noștri să se pună în situația altora, să facă transfer de perspectivă, să fie empatici. Pentru că trăim într-o lume autosuficientă, preocupată de sine și excesiv de materialistă, iar toate aceste obsesii socioculturale nu au cum să nu le influențeze starea și acțiunile. Așa că noi, părinții, suntem în situația în care fie venim cu acțiuni de natură să le formeze alte așteptări și alte valori, fie acceptăm cu resemnare ca și ei, copiii noștri, să fie prost modelați interior, în acord cu contextul mai larg.

Dacă ei te văd și te percep pe tine, părintele, preocupat de oamenii din jur, de bunăstarea lor, dacă ei citesc în comportamentul tău compasiune, înțelegere și dorința de a aduce alinare celor care au nevoie de toate acestea, atunci sunt șanse mari ca și ei să fie asemeni ție. Nu e neapărat o regulă, dar probabilitatea va fi mult crescută. Și – atenție – vorbim de copiii noștri. Asta, însă, cere timp, răbdare, prezență și aplecare asupra celor mici, adică lucruri fundamentale pe care mulți dintre părinții de azi nu mai vor să le aibă și nici nu sunt preocupați să le acorde copiilor, din păcate. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că realitatea e dureroasă: prea puțini părinți își educă propriii copii în spiritul valorilor de compasiune și empatie interumană. Și cred că explicația e una simplă: nici compasiunea, nici empatia nu se văd. Sunt intangibile. Așadar, par irelevante.

 

View this post on Instagram

 

Regizorul și actorul Anghel Damian și-a lansat filmul de scurt-metraj, Celed, joi seara, la Rezidența BRD, cu ocazia unui eveniment @hopeandhomesromania. Gazda a fost ambasadorul nostru, actorul Marius Manole. “Celed” înseamnă “slugă”, iar filmul se concentrează pe viața unui copil-slugă, dramă cu care foarte mulți din copiii României de azi încă se confruntă. Pentru ei, nevăzuți, ascunși de ochii lumii, ignorați prin nepăsare, viața se trăiește ca un chin, în pumni, picioare, foame, chin și abrutizare. Am acordat titlul de Ambasador “Team Hope” unor oameni excepționali, care ne ajută să aducem mulți din acești copii la lumină și să le schimbăm viețile în bine, pentru totdeauna. Aceștia sunt Diana Sar, Cristina Bădănoiu, Dan Boiangiu, Adrian Martea și Anghel Damian. Le mulțumesc, pentru că le pasă și schimbă ceva în bine în țara asta: viețile unor copii cu care destinul a fost mult prea crud. #jesusdelcerro #costelcascaval #hopeandhomes #teamhope

A post shared by Stefan Darabus (@stefan_darabus) on

Care sunt principalele realizări ale HHC, în anul 2019?

Am ținut alături de părinți vreo 2.000 de copii, prevenind separarea lor, evitând coșmarul instituționalizării. Am mai închis niște orfelinate, iar sute de copiii au ajuns în familii sau în medii familiale. Am ajutat zeci de tineri să își facă un rost și să reușească să trăiască pe picioarele lor. Am lucrat cu mame singure, abuzate, și le-am oferit adăpost, lor și copiilor lor. Am reintegrat înapoi, în familiile lor, alte zeci de copii. Am făcut cursuri cu oamenii care lucrează direct cu copiii și care sunt implicați în noile servicii de tip familial, dezvoltate de noi împreună cu partenerii noștri. Dacă mă uit în spate, la 2019, pot spune că a trecut repede și cu rost.

Dacă am putea „vedea, auzi și simți“ durerea unui copil care și-a pierdut familia, ce-am „vedea, auzi și simți“?

Nu ați vrea asta vreodată. Am văzut mulți copii, chiar după ruptura de părinți. Cei mai mulți intră într-o stare de șoc traumatic. Fie se interiorizează și nu mai vorbesc deloc săptămâni sau luni de zile, fie refuză să mănânce, înfometându-se la propriu, dar fără să simtă foame, fie se zbat ca leii în cușcă, până la faza în care necesită sedare. Reacțiile sunt multe și, toate, cumplite. Alții par să nu reacționeze nicicum, nu se exteriorizează, trăind un sentiment de culpă, crezându-se vinovați că i-au părăsit părinții, pentru că ei trebuie să fi făcut ceva foarte, foarte rău și părăsirea e interpretată drept o formă de pedeapsă.

Așadar, dacă ați putea vedea durerea unui copil care și-a pierdut familia, ați vedea că lumea nu mai are sens. Că nimic nu mai e la fel. Că nu mai sunt repere și nu mai aveți de ce să vă agățați. Lumea asta și-ar pierde culorile și ar rămâne în alb, gri și mult, foarte mult negru.

Cred că ați auzi la început un țiuit continuu și nu ați înțelege nimic din ceea ce vor să vă spună cei din jur. Apoi, nu ați mai auzi nimic multă vreme, doar o liniște de mormânt, și orice zgomot, cât de mic, v-ar înspăimânta. V-ați auzi vocea interioară, repetând obsesiv: „De ce, de ce, de ce? Cu ce am greșit? Cum să repar ce-am făcut rău, ca să veniți înapoi?“

Și ați simți o disperare de nedescris în cuvinte. V-ați simți abandonat, părăsit, aruncat într-o prăpastie în care tot cădeți, cădeți, fără să ajungeți la fundul ei. Și multă neputință și alienare.
Așa îmi imaginez că ar trebui să fie iadul, dacă ar exista.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută