A făcut doi ani geodezie, dar a simțit că nu este pentru el, motiv pentru care a dat switch vieții și a ales Facultatea de Regie și Film. Fotografia a venit ca un hobby, încă din clasa a IV-a, când făcea animație, ilustrând ziare și știri fictive. A urmat un curs, și de aici apetitul și aplecarea pentru arta fotografică l-au adus la un master în San Francisco, iar, la scurt timp, munca sa a ajuns să fie apreciată pe întregul mapamond, printre care „Rangefinder Magazine“, „Lenscratch“, „Fotorelevance“, „Huffingthon Post“. La 30 ani, Horia Manolache primea premiul „Forbes 30Under30“, și multe alte premii pe care alții nu le ating nici într-o viață, dar el și-a continuat drumul, cu pasiune, și cu aceeași modestie ce-l caracterizează.
Cum te-ai descrie, dacă ai vedea o fotografie cu tine?
Depinde. În general, aș spune că văd un om timid, nesigur. Dar cum spuneam, depinde. Încerc să maschez chestia asta când mi se face o fotografie. În primul rând, nu mă simt confortabil în fața aparatului și cred că transmit asta. Felul meu de a fi și faptul că par mai tânăr decât sunt nu au fost, neapărat, avantaje până acum, așa că încerc să le ascund.
Horia Manolache, un fotograf român apreciat și recunoscut în străinătate, cu precădere. Ce le lipsește românilor în a recunoaște valorile proprii?
Suntem, totuși, o țară cu resurse limitate și avem mentalitatea corespunzătoare. Cultura ține și de resurse. De aceea, mulți artiști s-au făcut remarcați în Paris, New York, Berlin, Londra. E ca în fotbal. Degeaba ai talent, dacă nu joci într-o ligă mare, cu resurse multiple. Încerc să țin legătura cu America, dar expun și în Europa. Proiectul meu, „Prinț și cerșetor“, este chiar acum expus la Oberstdorfer Fotogipfel în Germania, un festival făcut în parteneriat cu Hasselblad, Leica, Adobe, Eizo, Ilford, Hensel… adică cele mai tari companii din industrie. Diferența ar fi că cei din afară mă caută să particip, iar cei din România nu-mi răspund la e-mailuri.
Ți-ai încuraja copiii să meargă pe drumul ales de tine?
Cred că aș putea să-i ghidez, așa că, dacă vor alege drumul ăsta, îi voi susține. Mie mi-a lipsit un mentor, cineva care să-mi arate posibilitățile. Pentru ei, probabil, ar fi mai ușor. Încerc, totuși, să-i ajut și pe alții, aflați la început de drum. Poți rămâne în amintirea oamenilor în mai multe feluri, eu am ales să fiu cel care, la un moment dat, i-a ajutat.
Cum sunt românii, prin lentila ta?
Aș spune că România, în general, este ofertantă vizual. Poți găsi, ușor, o atmosferă dramatică, texturi ciudate, contraste, oameni foarte expresivi… dar nu pot generaliza când vine vorba despre români – unii sunt triști, resemnați, alții nu țin cont de nimic, când vine vorba de semenii lor. Când am fotografiat aici, am căutat să surprind prezentul, ca pe o oglindă a trecutului.
View this post on Instagram
Ce ai schimba în România?
Aș face, cumva, să se respecte regulile. Astea ne-ar face, tuturor, o viață mult mai ușoară. Aș face orașele locuibile, deoarece sunt sufocate de mașini și de clădiri construite cu șpagă.
De ce ai ales să te întorci în țară?
Soției mele nu îi era bine acolo și, în consecință, nici mie, și nici fiicei noastre. E ciudat să stai într-un loc și să n-ai voie să muncești. După doi ani jumătate, am decis să ne întoarcem acasă. Poate ne vom întoarce, cândva, dar să avem amândoi posibilitatea de a face ceva acolo.
Unde vezi arta fotografică românească peste 10 ani?
O să-ți spun ce sper să se întâmple pentru că nu văd să se întâmple asta, în viitor. Sper să apară mai multe galerii foto, în primul rând, și să se cearnă, un pic, fotografii. Am senzația, uneori, că a avea un aparat foto echivalează cu a fi fotograf. E ca și cum ești scriitor dacă ai un pix. Și sper ca publicul să înceapă să fie capabil să distingă între numărul like-uri și altceva.
Ce crezi că le lipsește românilor?
Cum spuneam, ne lipsesc regulile și asta ne frustrează. Este deficil să trăim așa.
Ai mers, vreodată, la psiholog?
Am mers o dată. Îmi amintesc că ai mei îmi sugeraseră să mă duc – ei au și făcut programarea. Cred că renunțasem la prima facultate. Îmi aduc aminte că era un cabinet mai degrabă medical, întunecat, cu un aer rece. Nu știam la ce să mă aștept. A apărut o doamnă foarte frumoasă și n-am putut să mă mai concentrez la nimic. Eu nu știam de ce am ajuns acolo, ea nici atât. M-a pus să desenez un copac și aia a fost.
Ce ai învățat din proiectul „Prinț și cerșetor“?
℗PUBLICITATE
Că nu contează aparențele, contează aspirațiile. Dacă îți dorești ceva și faci ceva în sensul ăsta, probabil că o să ajungi unde ți-ai dorit. M-a ajutat și pe mine să ajung să fac ce îmi place. Am învățat că este și foarte greu să faci un proiect de genul ăsta. De fiecare dată am dat de obstacole care mă faceau să mă gândesc să renunț și, de fiecare data, soția mea era lângă mine și îmi spunea că asta este ceva normal și că trebuie să găsesc soluții.
Toate proiectele tale au și o componentă umanitară. De ce ai ales acest lucru?
Majoritatea au, dar nu toate. Poți face artă de dragul artei, sau ceva care să inspire oamenii și să le dea de gândit. Am ales să reprezint oamenii defavorizați așa cum nu sunt reprezentați, de obicei. Să merg dincolo de stereotipuri. Poți arăta oamenii și în alte feluri, nu doar demni de milă. Am observat asta într-un articol publicat în America, mai demult. Erau reprezentate fotografic familii din diverse țări. Cei din vest erau veseli și curați, în case frumoase, prezentați în povești pozitive. Cei din estul lumii erau murdari, săraci, cu multe probleme. Familia românească era reprezentată de câțiva băieți care se drogau, în canal. În general, vreau să merg dincolo de modul ăsta de a cataloga oamenii. Am văzut și oameni săraci mai fericiți decât cei bogați, am văzut oameni ai străzii cu trei joburi, am văzut refugiați care lucrează pentru companii mari. Este și asta o realitate, pe care vreau s-o prezint.
Ai terminat Regie de film. Ai renunța la fotografie pentru o carieră de regizor?
N-aș renunța la fotografie, n-aș avea de ce. Le-aș face pe amândouă. Deocamdată, mă ajut de regie în proiectele pe care le fac. Am un scenariu cu care vreau să fac o animație, dar cred că gândul că am nevoie de multe resurse financiare, m-a ținut din a face acest pas. Dar dacă stau să mă gândesc, nici nu am găsit încă echipa cu care să îl pot face. Am încercat la un moment să-l încep în România, dar oamenii cu care lucram, nu acordau atenție detaliilor – pentru ei asta era un mod de a face niște bani, nu un proiect în care-și puneau sufletul. Și fără suflet, nu transmiți nimic.
Care sunt premiile cele mai importante cu care ai vrea să te mândrești public?
N-aș spune că, neapărat, premiile mă fac să fiu mândru. Pot să-ți spun când m-am simțit mândru, de când fac ce cred eu că mi se potrivește. Premiul întâi, la Prix de la Photographie Paris, pe care l-am luat, în 2014, a fost incredibil. Am luat locul 1, cu o propunere de carte foto. Am fost ales, atunci, de Daphné Anglès, de la The New York Times, pentru niște expoziții de grup, în mai multe țări din lume. Acesta era un concurs pe care îl câștigase înainte un fotograf care, m-a influențat foarte mult la început, deși ea nu știa asta. Peste ani, m-am întâlnit, întâmplător, cu ea la Viena, la un festival de unde mi-a cumpărat cartea, foarte încântată, și mi-a cerut și un autograf. Acum știa și ea cine sunt. Cel mai mândru am fost atunci când mergeam spre deschiderea expoziției mele, de la Corden Potts Gallery, din San Francisco. Era o joi și eram atât de liniștit… simțeam că, în sfârșit, am ajuns undeva cu ceea ce fac. Acolo este o clădire cu cele mai bune galerii foto, din San Francisco. Pe același etaj, avea deschidere și Hiroshi Sugimoto, printre alții. Eram încă la facultate, dar îmi depășisem profesorii. A mai fost și momentul când i-am arătat proiectul cu scaunele lui Suzan Baraz, co-președinte al Lucie Awards, din New York. S-a uitat la fotografii, a stat un pic pe gânduri și mi-a spus că o să ajung cineva. A luat atunci o vedere cu o fotografie din serie, și mi-a spus că i-o va arăta cuiva din familia Kennedy, aceasta din urmă fiind colecționară de artă. La fel, în New York, în timp ce îi arătam cartea mea „The Prince and The Pauper“, Michelle Agins s-a ridicat și m-a luat în brațe. Ea este un om important în fotojurnalism, ajungând să câștige, printre altele, și premiul Pulizer. Pentru mine, au contat momentele astea, pentru că, de multe ori, ajung să mă întreb dacă sunt pe drumul cel bun. Financiar, nu sunt unde trebuie, dar când trăiesc astfel de momente, îmi aduc aminte că banii nu sunt totul, și că ar fi bine să continui să fac ce mă pricep să fac.
Cum a fost copilăria ta?
A fost o copilărie veselă, până într-un punct. Școala românească nu este făcută pentru oameni cu păreri, sau înclinații artistice. Te pierzi în sistemul ăsta, dacă nu ai ajutor. Cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie. De unde desenam și scriam povești toată ziua, am ajuns să nu mai știu cine sunt. Știam doar că nu mă pricep la geometrie, sau mai știu eu ce, că nu trebuie să-mi scriu numele Horia Manolache, ci Manolache Horia pentru că doar nu sunt Mihai Eminescu. Aveam o învățătoare pe care numai cadourile de la părinți o făceau să nu te lovească. Sau, dacă aveai părinți doctori… era aproape de pensie și se pregătea de momentul acesta. Eu n-aveam așa ceva, așa că mi-am mai luat palme, sau inele în cap. Erau pe nedrept, asta țin minte. Ajunsesem să știu „lecția“, dar să-mi fie frică să deschid gura, ca să nu-mi mai iau o palmă, sau o linie la palmă. Ai mei s-au „privatizat“ chiar în 1990. Și-au dat seama atunci că, dacă rămân la stat, n-o să fie bine. Deși, cu studii superioare, erau totuși „patroni” – un cuvânt cu sens peiorativ, în vremurile acelea care avea un anume efect, printre cunoscuți. Asta ne-a făcut și să nu mai avem o familie, pentru o perioadă lungă de timp. Plecat dimineața, venit seara la 10. A fost o perioadă „gri“ pentru noi. Țin minte cum, într-un an, ne rugam la o icoană, în seara de Crăciun, în speranța că o să ajungă părinții acasă, deoarece era întuneric afară, și nu aveam nimic pregătit. Până la urmă, lucrurile au mers spre bine, ai mei ajungând să ducă compania lor spre domeniul în care erau calificați și să depășească momentele acelea tulburi ale anilor ‘90. Acum, compania lor este printre puținele companii românești înființate în 1990, care încă funcționează. Când simt că mă mai invidiază cineva, sau că mă judecă după aparențe, mă gândesc la perioada aceea.
Țin minte că îmi placea să fac curat pe locul în care ne jucam noi, copiii. Aduceam saci și strângeam toate mizeriile aruncate de oameni. Asta până când, într-o zi, m-am îmbolnăvit. Altfel, ca toți copii de atunci, ne jucam la bloc, în plină caniculă, adunam și aveam grijă de câini vagabonzi care, după o vreme, ajungeau otriviți sau călcați de mașini, mai jucam frunza, osul, șotronul… am și pierdut prieteni foarte buni care au emigrat. Am făcut și o revoluție cu alți zeci de copii, pentru că aveam un bătăuș, în bloc. Ce să zic, pe vremea aceea, atmosfera dintre blocuri aducea, cumva, cu cea dintr-o favelă.
Care dintre îngrijitorii (părinți, rude, adulți) tăi te-au susținut cel mai mult, de-a lungul vieții?
Părinții mei și-au dat seama la un moment dat că nu sunt făcut pentru ce credeau ei că este mai bine pentru mine și, de atunci, am susținerea lor, în direcția pe care am ales-o. Țin minte că primul aparat foto mi l-au luat ei din Hong Kong acum mulți, mulți ani. Cred că mă înscrisesem la un curs foto, sau urma să mă înscriu, și le-am spus asta. M-au tot ajutat de atunci și le datorez mare parte din ce am făcut, până acum. Ei au compensat cu lipsurile școlii românești, care nu reușea să scoată nimic din mine.
Care este proiectul la care lucrezi în prezent?
Am un carnețel în care îmi scriu posibile proiecte. Încerc să găsesc finanțare pentru unul din această listă. Aș spune că este un pic diferit de proiectele care m-au făcut cunoscut, dar care va fi interesant. Prefer, în general, să nu spun despre un proiect, dacă nu sunt, măcar, în stadiul de pre-producție. Se poate întâmpla ceva și să nu mai lucrezi la acel proiect, sau pur și simplu, cineva poate fi inspirat de acestă idee și să o împrumute (mi s-a întâmplat). O să aibă legătură, totuși, cu modul meu de a prezenta lucrurile la o scară mai mare.
Cum ai vrea să te descrie copiii tăi?
Vesel. Prietenul cu care se joacă mult.
View this post on Instagram
De unde te inspiri?
Din ce văd în jurul meu. Se întâmplă să ascult un om deștept vorbind despre ceva și în mintea mea să se facă niște conexiuni ce nu au, neapărat, legătură cu ce vorbește omul respectiv, dar, din care se va naște un proiect. Este o stare în care intru, un soi de day dreaming. Ascult, mă simt inspirat și incep să mă gândesc la ale mele.
După „Scaunele“ și „Viața din sens opus“, ce urmează?
Am proiecte la care vreau să lucrez, dar care sunt greu de realizat. Întodeauna mă motivează să fac ceva ce vreau eu să văd, și despre care vreau să aflu mai multe… așa că aceste proiecte vor căpăta viață, într-o zi. Urmează, în continuare, găsirea mijloacelor de realizare a acestor proiecte.
Photo credit: Cătălina Manolache
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
