fbpx
skip to Main Content

Dacă luăm în considerare faptul că mintea noastră este parte componentă a unui sistem interconectat de interacțiuni, care include atât corpul și creierul nostru, cât și mediul în care trăim, inclusiv relațiile noastre sociale, atunci ne putem reconcilia cu opinia conform căreia mintea este parte a unui sistem ce pare să existe în două locuri simultan. Pentru a înțelege acest posibil sistem al minții, vă propun să explorăm știința sistemelor. 

Ce este un sistem

Vom începe cu descrierea sistemelor, în general. Un sistem este format din câteva elemente de bază. Aceste elemente se schimbă și transformă, interacționând între ele și, dacă sunt sisteme deschise, cu lumea din jurul lor. De exemplu, un astfel de sistem deschis este un nor. Elementele de bază ale norilor sunt moleculele de aer și apă. Aceste molecule interacționează între ele și se modifică, schimbându-și forma, deplasându-se prin spațiu. Norii sunt numiți sisteme deschise, deoarece sunt influențați de lucruri din afara lor, precum apa care se evaporă din râuri, lacuri și oceanele de pe pământ, dar și de vânt și lumina solară. Formele norilor, influențate de acești factori externi și de moleculele interne de aer și apă, se schimbă în permanență, pe măsură ce apar pe cer. 

Sistemele se prezintă sub diferite tipuri și dimensiuni – unele sunt închise și mari, așa cum este universul, altele sunt deschise și de dimensiuni mai mici, precum norii de pe cer. În organismul nostru, avem numeroase sisteme (cardiovascular, respirator, imunitar și digestiv). Mai avem, de asemenea, un sistem nervos, ca un alt exemplu de sistem deschis influențat de o serie de elemente ale organismului și chiar din afara acestuia – așa cum sunt cuvintele pe care le citiți în acest moment. De fapt, celulele sistemului nervos au derivat din ectodermul fetusului (învelișul său exterior), iar neuronii au în comun cu pielea felul în care acționează ca o interfață între lumea interioară și cea exterioară. În calitate de componentă a organismului uman, sistemul nervos există în cadrul sistemului mai mare format de întregul organism. Fiind un sistem deschis, la rândul său, și organismul interacționează cu lumea mai largă. Termenii „interior“ și „exterior“ se referă, de fapt, la atribuirile spațiale ale unor caracteristici ale sistemului nostru deschis, care se manifestă în permanență în viața noastră de zi cu zi. 

Putem să fim receptivi în fața ideii că sistemul minții nu se rezumă doar la sistemul nervos existent în interiorul capului nostru. Acest sistem-minte înseamnă ceva mai mult de-atât, ceva ce vom studia, ceva foarte rar luat în discuție – deși putem face lumină în acest subiect, ba chiar îl putem defini. 

Mai multe despre sistemul nervos

Sistemul nervos are un conținut care se află în cutia craniană – ceea ce numim simplu „creier“Activitatea neurală din cutia craniană este distribuită în câteva regiuni separate, aflate în interiorul creierului la o oarecare distanță între ele, și interconectate prin legături. Celulele individuale, neuronii și celulele gliale cu rol de susținere a neuronilor sunt ele însele niște microsisteme închise într-o membrană. Dar chiar și aceste sisteme celulare sunt deschise, interdependente și interconectate cu celelalte celule din organism, mai apropiate sau mai îndepărtate. Ciorchini de celule numite nuclee se conectează pentru a forma centri, iar centrii pot fi parte a unor regiuni mai mari. Unii neuroni au rolul de a conecta nuclee, centri și regiuni separate între ele, formând circuite. Iar aceste mănunchiuri de neuroni de diverse dimensiuni pot fi interconectate înlăuntrul celor două regiuni ale creierului, formând astfel emisferele cerebrale. 

Din aproape în aproape, de la nivel micro până la nivel macro, sistemul nervos este compus din straturi de elemente componente care interacționează între ele și sunt, fiecare în parte, subsisteme deschise, ce-și încorporează structurile și funcțiile într-un sistem deschis mai amplu. O asemenea interconectivitate – modul de dispunere a conexiunilor fiind denumit prin termenul „conectom“ – dezvăluie felul în care creierul este el însuși un sistem compus din numeroase secțiuni interconectate și arată cum funcționează acestea, una în raport cu cealaltă. Acest creier localizat în cap este conectat la restul sistemului nervos și la organismul luat ca un întreg. Datorită acestei interconectivități, învățăm cum celulele bacteriale din intestinele noastre, din biomul nostru, au un impact direct asupra modului în care neuronii din cap, din creierul nostru, funcționează în viața cotidiană. 

Dar, oricum ar transforma diferite caracteristici această conexiune neurală, de fapt, la ce se referă activitatea creierului? Când ne raportăm la nivelul celular, ce se petrece atunci când neuronii se aprind – aceasta fiind baza a ceea ce unii consideră că este unica origine a minții? Cu ce se ocupă, de fapt, acest subset celular al sistemului nervos, el însuși un subset al sistemului fiziologic al organismului, sistemul organismului? Activitate neurală, veți spune. În regulă. Dar ce înseamnă, în realitate, să aibă loc o aprinderea neurală

Ceea ce noi înțelegem în acest moment că reprezintă natura esențială a activității neurale este faptul că celulele de bază, neuronii, sunt activi și legați unul de altul prin fluxul de energie, care ia forma energiei electrochimice. Indiferent dacă acest lucru se petrece la nivelul membranei, prin ceea ce se numește potențial de acțiune sau printr-un anumit proces energetic desfășurat în interiorul microtuburilor aflate adânc în structura neuronilor, niște schimburi de energie se desfășoară la nivel celular și subcelular. Un potențial de acțiune este reprezentat de deplasarea unor particule încărcate cu energie, numite ioni, în interiorul și în afara membranei neuronului. Când acest flux, echivalentul unei sarcini electrice, ajunge la capătul axonului lung, un agent chimic numit neurotransmițător este eliberat în sinapsă, adică în zona dintre doi neuroni conectați între ei. Această moleculă acționează ca o cheie și intră ca într-un lacăt în membrana neuronului din aval, ajungând la dendrita sau corpul celulei, pentru a activa sau inhiba inițierea unei posibile acțiuni în urma recepționării de către neuronul postsinaptic a impulsului nervos primit. Există, de asemenea, alte multe, foarte multe posibile procese ce așteaptă să fie studiate, atât la nivelul membranei, cât și în elementele constitutive ale neuronilor și ale altor celule. Dar în acest moment, opinia noastră generală este că activitatea creierului reprezintă o anumită formă de flux al unui lucru pe care îl putem numi simplu „energie electrochimică“. Putem măsura această activitate a creierului cu magneți și dispozitive electrice și o putem influența prin folosirea unor magneți și prin stimulare electrică. Un asemenea flux de energie este real și măsurabil. 

Activitatea creierului are legătură cu un flux de energie

Când tiparele fluxului de energie simbolizează ceva, numim acest lucru „informație“În termeni neurologici, oamenii de știință folosesc cuvintele reprezentare neurală pentru a indica existența unui tipar al aprinderii neurale care are și o altă semnificație decât aprinderea în sine. Așa cum am văzut, este vorba despre o „re-prezentare“ a unui alt lucru decât ceea ce a fost prezentat inițial. Pentru minte, folosim expresia reprezentare mentală. Cel mai simplu mod de a defini din ce anume este făcută activitatea creierului e acesta: fluxul de energie și informație. 

Cum ajunge această activitate a creierului, această aprindere neurală, să fie experiența noastră mentală subiectivă, nimeni nu știe. Așa cum am mai precizat, aici apare cea mai mare necunoscută pentru noi, oamenii – o necunoscută ce nu este foarte des luată în discuție. Presupunem că, într-o bună zi, vom reuși să înțelegem modul în care activitatea creierului generează mintea; dar, deocamdată, această afirmație ar trebui înțeleasă doar ca o presupunere. Și totuși, există dovezi întemeiate în favoarea opiniei că aprinderea unor conexiuni în creier are legătură, într-un fel oarecare, cu conștiința și cu experiențele noastre subiective constituite din emoții și gânduri, cu procesarea non-conștientă a informațiilor din spatele conștientizării, ba chiar și cu exprimarea noastră obiectivă prin limbaj și prin alte comportamente vizibile din exterior. 

Dat fiind faptul că activitatea creierului constă, mai concret spus, într-un flux de energie, așa cum tocmai am explicat, vă propun să vedem dacă putem porni de la această descoperire științifică pentru a construi un raționament logic menit să contureze această perspectivă mai largă asupra minții. Să presupunem că există ceva ce are legătură cu fluxul de energie și care generează, determină, permite sau înlesnește emergența vieții mentale. E o ipoteză importantă, chiar dacă este și o credință comună, așadar, să o testăm o vreme, ca să vedem cum funcționează. Iată poziția adoptată de știința modernă. Aprinderea neurală generează mintea. Haideți să fim cât se poate de clari, chiar cu riscul de a fi redundanți: nimeni nu a dovedit cum sunt legate între ele acțiunea fizică a fluxului de energie și experiența mentală subiectivă a vieții trăite. Nimeni. Numeroși cercetători consideră că sunt pe cale să ajungă la acest lucru și s-ar putea să fie foarte adevărat, dar nimeni nu știe cu siguranță cum se întâmplă acest lucru. Ceea ce pare să facă știința modernă este să limiteze acest proces al activității neuronale care dă naștere minții la ceea ce se petrece în capul nostru. Vă propun să aruncăm o privire asupra acestei ipoteze, conform căreia capul deține monopolul în generarea minții. 

În calitate de parte a vastului sistem nervos, fluxul de energie și informație circulă nu doar prin cap, ci și prin întregul organism uman. Sistemul de procesare paralelă distribuit în întregul creier – și format din circuite neurale interconectate între ele ca o pânză de păianjen – este conectat cu rețelele neurale distribuite prin tot organismul – în mod distinct, în sistemul nervos autonom complex cu ramificațiile sale simpatice și parasimpatice, în sistemul nervos intrinsec al inimii și probabil chiar în sistemul neural complex al intestinelor (Mayer, 2011). De exemplu, s-au făcut studii ce evidențiază modul în care intestinele noastre au neurotransmițători, cum este serotonina, care, împreună cu biomul microorganismelor ce ne populează tubul digestiv, influențează în mod direct starea de sănătate și starea de spirit – gândurile, emoțiile, intențiile și chiar comportamentele noastre – așa cum ne influențează și hrana pe care o ingurgităm (Bauer et al., 2015; Bharwani et al., 2016; Dinan et al., 2015; Moloney et al., 2015; Perlmutter, 2015). 

℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



℗PUBLICITATE



O chestiune la care ar trebui să reflectăm în mod firesc este aceasta: dacă sistemul care generează mintea are într-un fel legătură, așa cum sugerează numeroși oameni de știință moderni, cu acest flux de energie al activității neurale a creierului din cap, atunci de ce nu ar putea un proces mai amplu și mai fundamental al energiei care generează mintea să implice întregul sistem nervos? Dacă mintea este (în moduri ce urmează să fie identificate) o rezultantă, o caracteristică sau o fațetă a fluxului de energie, atunci de ce ar fi limitat procesul emergent al minții la cutia craniană sau chiar la întregul sistem nervos, de vreme ce acest flux se desfășoară și în locuri din afara capului sau chiar din afara conexiunilor noastre neurale? Ce ne îndeamnă să pretindem că doar capul este unica sursă de generare a minții? Nu ar putea acest flux de energie generator al minții să includă întregul sistem nervos? Și, oare nu ar putea (ba chiar, ar trebui) ca acest flux să includă simultan diverse alte regiuni ale corpului uman? De ce (sau cum) ar putea acest sistem al fluxului de energie și informație să fie limitat la interiorul cutiei craniene? 

Cu alte cuvinte, dacă mintea se naște, într-un fel, din fluxul de energie, cu siguranță ar putea să se nască din creierul localizat în cap. Cu siguranță. Dar cum ar putea fi și de ce ar fi ea limitată la ceea ce se găsește în cutia craniană? Dacă fluxul de energie și informație este într-un fel sursa care generează mintea, atunci să precizăm că acest flux nu este limitat la cutia craniană. 

Odată ce am dobândit această perspectivă mai largă, putem spune acum că mintea este pe deplin „încorporată“, nu doar „încraniată“. 

Așadar, până acum, sugerăm cel puțin că sistemul care dă naștere minții, care deține în el însăși mintea ca trăsătură proprie, are ca parte componentă fluxul de energie. Uneori, această energie reprezintă sau simbolizează ceva diferit de ea însăși. În acest caz, spunem că energia este purtătoare de informație. Așadar, există un flux de energie și informație care poate fi esențial pentru minte. 

Cu toate că realitatea nu este percepută de obicei în maniera aceasta, putem considera că mintea poate să aibă în mod fundamental legătură cu fluxul de energie și informație. Așa cum am văzut, dacă vom îmbrățișa în continuare opinia că sistemul minții se extinde dincolo de granițele epidermei, dincolo de unica localizare din cutia craniană și chiar dincolo de organismul uman – spre un fel de procesor distribuit în paralel, prin care mintea ia naștere și din conexiunile noastre sociale, facilitate de fluxul de energie și informație pe care-l împărtășim între noi – dobândim o percepție mult mai amplă asupra esenței minții. Nu ar putea fi considerată mintea ca fiind întipărită în conexiunile pe care le avem cu ceilalți și cu mediul din jur, adică o minte care nu este doar încorporată, ci și relațională? Această accepțiune consideră mintea ca fiind atât un proces pe deplin încorporat, cât și unul încadrat în niște tipare relaționale. Nu afirmăm că creierul uman răspunde doar la semnale sociale venite din partea celorlalți; noi sugerăm că mintea este emergentă din asemenea conexiuni, precum și din conexiunile cu organismul însuși. Aceste conexiuni sociale și neurale pe de o parte generează, iar pe de altă parte modelează fluxul de energie și informație. 

Fluxul de energie nu este limitat la cutia craniană sau la epidermă

Fluxul de energie și informație încorporat în noi, dar și încadrat în niște tipare relaționale (nu doar încapsulat în craniu), dezvăluie sistemul mai amplu pe care noi îl propunem ca fiind sursa minții. Dacă această accepțiune este riguroasă, atunci am putea afirma simplu că mintea este în egală măsură încorporată și relațională. 

A percepe mintea ca fiind relațională nu este o perspectivă nouă, după cum vor atesta sociologii și antropologii, dar și lingviștii și filosofii. Totuși, cum putem pune de acord perspectiva socială cu perspectiva neurală asupra minții? În ziua de azi, cercetătorii din domeniul neuroștiințelor sociale moderne apreciază și ei puterea relațiilor. Cu toate acestea, chiar și în cadrul domeniului specific al neurobiologiei (el însuși o ramură a biologiei), mintea este adesea percepută drept activitatea creierului. Iar creierul social nu face altceva decât să răspundă la stimulii sociali – exact așa cum creierul fizic reacționează la lumina sau sunetul din lumea fizică, permițându-ne să vedem ori să auzim. În această viziune de comun acord acceptată, creierul nu face decât să răspundă la stimulii din afara organismului, indiferent dacă sunt de origine fizică sau socială. Din această perspectivă contemporană a neuroștiinței, activitatea creierului rămâne sursa de generare a minții. 

Iată ipoteza pe care v-o supun atenției și pe care o iau în considerare: mintea nu este doar ceea ce face creierul (nici măcar creierul social). Mintea poate fi ceva emergent dintr-un nivel mai înalt de funcționare a sistemelor, decât pur și simplu ce se întâmplă în cutia craniană. Aceste elemente de bază ale sistemului sunt înglobate în fluxul de energie și informație – iar acest flux se desfășoară atât în noi înșine, cât și între noi și ceilalți sau lumea din jur. 

Și astfel, am ajuns la opinia conform căreia localizarea sistemului minții care ne modelează identitatea pare să nu fie limitată la cutia craniană și nici la granițele exterioare ale epidermei. În această accepțiune, mintea este atât pe deplin încorporată, cât și întipărită relațional. 

Extras din cartea Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane.


Dan Siegel este profesor de psihiatrie la Școala de Medicină a UCLA, unde face parte din conducerea „Centrului pentru cultură, creier și dezvoltare“ și este co-director fondator al „Centrului pentru cercetarea stării de conștiință deplină (mindfulness)“. Profesor premiat, este membru distins al „Asociației de Psihiatrie Americană“ și este membru de onoare în mai multe organizații. Doctorul Siegel este, de asemenea, directorul executiv al „Institutului Mindsight“, o organizație educațională care oferă cursuri online și prelegeri în persoană, ce au ca subiect creșterea capacității de a ne percepe propriile minți și pe acelea ale celorlalți (mindsight), la indivizi, familii și în comunitate, prin examinarea relațiilor dintre oameni și a proceselor biologice.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0