Sunt atât de multe lucrurile pe care îmi doresc ca cineva să mi le fi spus când eram tânăr… M-am născut în 1983, deci este evident că mi-ar fi plăcut să-mi investesc banii de la botez în acțiuni Microsoft. Fiind din Ohio, mi-ar fi plăcut să știu că am de așteptat 33 de ani ca să-i văd pe baschetbaliștii de la Cleveland Cavaliers câștigând titlul NBA și că nu era cazul să-mi țin respirația pentru echipa de fotbal Cleveland Browns.
Îmi doresc ca cineva – un bărbat sau o femeie față de care aveam respect – să mă fi tras deoparte ca să-mi spună: „Lewis, masculinitatea e un concept în întregime plăsmuit. Nu-i cazul să-ți faci gânduri că trebuie «să fii bărbat» sau chiar «bărbatul» sau altceva de felul ăsta. Nu pretinde că ești nimeni altcineva și nimic altceva decât în realitate. Să faci lucruri la care te pricepi e normal și corect – asta-i singura ta obligație, ca bărbat și ca ființă umană.“
O, cât de mult îmi doresc ca cineva să-mi fi spus toate astea, iar eu să fi auzit… M-ar fi scutit de multă suferință. „Suferință“ e un cuvânt greu, dar când mă gândesc la viața mea trecută, e un cuvânt care-mi definește copilăria. Iar la originea acelei suferințe s-au aflat sforțările mele în direcția masculinității.
Cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă iubesc pe mine însumi
Până spre 30 de ani, tot ce-am făcut a fost să sufăr, mai ales în adolescență și în anii de colegiu. Chinul anilor mei de școală primară – perioadă în care aveam dificultăți cu cititul, eram masiv și neîndemânatic și suportam partea mea de hărțuială – a fost atât de profund, încât cu greu i-am supraviețuit. Pe atunci, pur și simplu nu credeam că merit privilegiul de a fi în viață.
- Îmi doresc să fi știut că nu era necesar să le dovedesc altora cât de bărbat eram. Chiar dacă mă născusem cu sex masculin, mai aveam mult până să învăț că cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă iubesc pe mine însumi.
- Îmi doresc să-mi fi petrecut timpul în preajma unor oameni care să mă susțină, nu a celor care mă puneau la pământ. Cred că, foarte de timpuriu, m-am înconjurat de persoane care m-au făcut să cred că trebuie să-mi dovedesc bărbăția; că trebuia să fur, să înșel, să mint, să mă bat și să fiu agresiv – toate, cu același scop.
- Îmi doresc să fi știut că nu era necesar să sufăr ca să-mi dovedesc necontenit că sunt bărbat. Mi-ar fi plăcut să știu cum să uit și cum să iert. Chiar și acum îmi doresc asta, deși sunt conștient că raționalizarea nu face să-ți fie mai ușor să trăiești în felul acela și nici nu te ajută să înțelegi cu adevărat sufletul și firea. Asta-i lupta pe care o port și motivația care mă împinge să explorez un asemenea subiect.
Cred cu tărie că fiecare carte ar trebui să înceapă dintr-un punct nevralgic. Dacă o lucrare e menită să dea sfaturi sau să țină predici ori să facă teorie, atunci la ce bun s-o mai citești? Sau îl ajută ea în vreun fel pe autor? Nu prea cred.
Cartea Măștile masculinității a plecat dintr-o zonă de durere acută. Eram cocoțat în vârful piramidei și ceva mi se părea șubred. Eram singur și – chiar dacă de-a lungul anilor înregistrasem multe succese aparente – nu eram deloc fericit. În alte stadii ale vieții mele, aș fi ignorat asemenea senzații. Aș fi încercat orice mască, numai să-mi evit durerea și să-mi etalez fața mea cea mai bună. Însă de data asta, am fost în stare să fac ceva diferit, iar călătoria pe care am început-o atunci și am făcut-o până aici a fost cea care a făcut totul posibil.
Când aud oamenii vorbind despre metamorfoze și epifanii, sunt în mod natural suspicios. Din experiența mea, pot spune că lucrurile nu funcționează așa. Îți trebuie mai mult decât să citești o carte sau să participi la un seminar, ca să-ți schimbi viața. Nici măcar un eveniment extrem nu este de ajuns. Ca să te schimbi, îți trebuie o asemenea experiență… plus timp… plus efort… plus o dorință reală de schimbare.
Explorarea propriei masculinități am început-o cu câțiva ani în urmă
Am descoperit masca pe care o purtam și am dat-o jos. Dar tocmai când credeam că am mintea limpede, am descoperit o altă mască… A fost o peregrinare cu crize și convulsii, piscuri și prăpăstii.
Sfârșitul abrupt al carierei mele de sportiv a spart în bucăți Masca Atletului și Masca Agresivului, în spatele cărora trăisem atâția ani – și a scos la iveală de dedesubt Masca Invincibilului și Masca Bufonului, pe care le purtasem ca să-mi ascund durerea. Succesul copleșitor al afacerii mele a pus în loc Masca Materialistului, iar atenția de care m-am bucurat mi-a adăugat în arsenal Masca Alfa. Trecând prin diverse despărțiri și acceptând în final abuzul sexual pe care l-am trăit în copilărie, am ajuns să înțeleg cât de ușor puteam aluneca înapoi, în spatele Măștii Stocului – la primul semn de suferință emoțională pe care-l observam într-o relație (după ce, într-un sfârșit, reușeam să-mi permit să fiu vulnerabil în acel context). Faptul că am avut consilieri și mentori minunați (și am lăsat ca sfaturile lor să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe alta) a aruncat o lumină asupra Măștii Atotcunoscătorului, care periodic se interpunea între mine și evoluția mea personală și profesională.
℗PUBLICITATE
A fost nevoie de consultanță personală, refugii repetate pentru meditații spirituale, discuții profunde, încercări și erori, precum și de mult timp; dar numai efortul asiduu îndelungat a făcut din mine bărbatul care sunt azi. Nu sunt perfect în nicio accepțiune a termenului și încă mai am o mulțime de lucruri de rezolvat, dar sunt mai răbdător și mai iertător și… mult, mult mai iubitor. Nu mă mai țin scai de încordarea dinlăuntrul meu și nu mai persist în suferința cu care mă obișnuisem. Nu mai am nici resentimente, așa cum mi se întâmpla cândva. Cred că, în sfârșit, mi-am dat jos de pe umerii obosiți povara de a-mi dovedi mereu valoarea. Nu e vorba că nu vreau să arăt ce pot; vreau doar să spun că nu mai simt nevoia de a-mi dovedi valoarea, ca să mă simt bărbat. Mi-am dovedit mie însumi că sunt capabil să clădesc prin forţe proprii ceea ce vreau cu adevărat de la viață.
Cea mai mare diferență? Acum simt că sunt capabil să le aduc servicii altora, să am o influență asupra lor și să creez ceva împreună cu ei și pentru ei. Procesul gândirii mele a evoluat de la „Cum pot să obțin maximum pentru mine?“ la „Cum pot să le fiu cel mai de folos altora?“.
Toată esența vieții stă în relații
Așa cum am spus, acesta a fost un proces gradual – iar eu sunt în permanență o „lucrare în curs de realizare“. Am luat-o pe acest drum când am urmărit pentru prima dată discursul TEDx rostit de Joe Ehrmann în Baltimore, omul despre care v-am vorbit atât de mult. Și am înaintat pe acest drum de fiecare dată când l-am revăzut – pentru a treia, a patra și a cincea oară. Merg tot mai departe pe drumul meu. De fiecare dată când îl rememorez, înțeleg tot mai bine cuvintele sale. Le redau aici pentru ca voi să le puteți aprofunda:
Dacă azi v-ați afla pe patul de moarte, știind că mâine veți muri, și ați vrea să evaluați ce fel de om ați fost și ce fel de succes ați avut în viață, totul s-ar reduce la două (și numai două) lucruri.
Primul e acesta: Pe patul de moarte, veți înțelege că toată esența vieții stă în relații. E vorba de capacitatea de a iubi și de a fi iubit. Ce înseamnă să fii bărbat? Înseamnă să poți privi pe cineva în ochi pentru a-i spune „Te iubesc!“ și să primești acea iubire înapoi.
Știți care sunt întrebările pe care vi le puneți la sfârșitul vieții? Ele nu se referă la premii și realizări, aplauze sau bogății acumulate. Toate se referă la relații. Ce fel de soț am fost? Ce fel de tată? Ce fel de partener? Ce fel de fiu? Și ce fel de prieten? Pe cine am iubit și cui i-am permis să mă iubească?
Al doilea e următorul: La sfârșitul vieții, când te uiți înapoi, vrei să fii în stare să afirmi că ai făcut diferența în această lume. Că ai lăsat un fel de urmă, o amprentă, cât ai fost aici. Toți vrem să lăsăm în urmă un fel de moștenire.
Îmi doresc să fi aflat toate acestea când eram tânăr. Poate, părinții mei, profesorii și antrenorii mi-au spus-o altfel, dar eu eram atât de încuiat, încât n-am auzit pe nimeni vorbind așa la vremea aceea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
