skip to Main Content
Cum îți Poți învinge Teama De Eșec? Rescriind Istoria. Propria Istorie

Cum îți poți învinge teama de eșec? Rescriind istoria. Propria istorie

Trăim într-o cultură obsedată de succes, ce ignoră parcă faptul că viața răspunde la presiuni asemenea unui balon: atunci când îl strângi într-o parte, se deformează în cealaltă.

Astfel, goana după succes a dat naștere unei aversiuni nejustificate față de eșec. O teamă care, în loc să ne împingă spre succes, mai mult ne împiedică să mai îndrăznim. Mai mult decât că e păguboasă, e și o teamă nenaturală, fiindcă, atunci când intrăm în orice muzeu de științe ale naturii, avem dovada că specia umană e rezultatul unui lung șir de experimente eșuate ale naturii. Și nu există deocamdată nimic care să ne facă să credem că nu vom fi și noi, la rândul nostru, un astfel de eșec. În fond, chiar existența noastră terestră se încheie printr-o catastrofă: decesul.

Se pare că eșecul e singura cale prin care viața poate evolua – și totuși îl detestăm. Din păcate, nu prea avem de ales: trăim în cultura în care trăim și nu avem niciun motiv să credem că se va schimba în decursul vieții noastre. Așadar, cum ne-am putea depăși aversiunea față de eșec? Așa cum fac toți învingătorii: rescriind istoria. Propria istorie.

E adevărat că viața se trăiește uitându-te înainte, dar se înțelege doar privind în urmă. Creierul e un veritabil călător în timp: cât timp suntem treji, țopăie non-stop între trecut și viitor, petrecând doar puțin timp aici și acum, în prezent. Poate prea puțin, dacă e să ne luăm după ce spun filozofii Zen. Mintea macină automat, fără efort și fără oprire, toate câte-i pui în față, combinându-le cu amintirea a ce a fost și cu închipuirea a ce va fi. Așa construiește ceea ce noi numim „realitate“, care nu e altceva decât felul în care ne ordonăm lucrurile; realitatea absolută fie nu există, fie, dacă există, nu avem acces nemijlocit la ea. Prin urmare, fiecare dintre noi dispune de o ideală mașină a timpului, cu care ne putem realiza, aparent, imposibilul vis de a ne modifica trecutul în favoarea unui prezent mai bun – și asta, fără a viola câtuși de puțin logica sau fizica.

Dar cum? Să începem prin a observa că nu am fi azi cine suntem, fără ceea ce noi numim „trecutul nostru“. Un „trecut“ la fel de subiectiv ca și „realitatea“, nefiind altceva decât interpretarea subiectivă a evenimentelor la care am fost părtași. Așadar, este posibil să ne folosim de mintea cea călătoare în timp, mai precis de „mintea cea de pe urmă a românului“, pentru a ne revizita trecutul, dând o altă semnificație, mai constructivă, episoadelor care ne-au marcat negativ existența.

Înfrângerea e un profesor mai bun ca succesul. Din fiecare eșec avem câte ceva de învățat, despre lume și mai ales despre noi înșine. Uneori ne-a deschis un nou drum, alteori nu. Sau nu încă. Dar ce contează? Să privim eșecul cu ochi proaspeți și să-l acceptăm ca atare, inspirându-ne din înțelepciunea unei vechi pilde Zen:

Atunci când iapa unui bătrân țăran a rupt gardul și a fugit, vecinii s-au strâns în jurul său, compătimindu-l: „Ce ghinion! Taman acum ai rămas fără cal, când începe aratul!“ Țăranul i-a ascultat liniștit, apoi a răspuns: „Ghinion, noroc… Cine știe?“

Câteva zile mai târziu, iapa s-a întors însoțită de doi armăsari. Vecinii l-au înconjurat din nou pe bătrân, de această dată felicitându-l: „Acum ești un om bogat. Ce noroc pe tine!“ Țăranul i-a ascultat la fel de liniștit, apoi a răspuns: „Noroc, ghinion… Cine știe?“

Câteva ore mai târziu, unicul fiu al bătrânului a fost zvârlit din șa de unul dintre armăsari, rupându-și piciorul în urma căzăturii. Auzind de accident, vecinii s-au adunat din nou: „E vremea aratului și tu nu mai ai pe nimeni care să te ajute. Mare ghinion!“ îi spuseră ei bătrânului. „Ghinion, noroc… Cine știe?“ le răspunse împăcat țăranul.

În dimineața următoare, armata imperială trecu prin sat, înrolând toți băieții capabili să poarte o armă, cu excepția fiului țăranului, care avea piciorul rupt. Cu ochii în lacrimi, vecinii îi spuseră bătrânului: „Ce mare noroc! Doar fiul tău a rămas acasă…“

Așadar, când putem ști dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fost benefic sau nu? Dacă ne gândim la viață ca la o frază încă în rostire, singurul moment în care cunoaștem toate cuvintele ca să-i înțelegem sensul, e atunci când ne aflăm pe patul de moarte. Dar atunci… cui îi mai pasă?

Răzvan Pintea

Răzvan Pintea este consilier pentru dezvoltare personală și orientare în carieră. A acumulat o bogată experiență în relațiile interumane atât în calitate de expert în management, cât și în rolul de soț și tată a doi copii. Pasionat de literatură și filozofie, își dorește să ajute oamenii din poziția de consilier, considerând că astfel contribuie și la propria dezvoltare personală. Îl puteți contacta pe blogul personal www.pintea.me.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută