Psihoterapeut cu drept de liberă practică, lector la Univ. 1 Decembrie din Alba Iulia, Facultatea De Drept și Științe Sociale. și doctor în sociologie – Ramona Răducan este unul dintre cei mai cunoscuți directori de psihodramă clasică din România. În ciuda faptului că părintele psihodramei s-a născut la București, această formă de intervenție psihoterapeutică este prea puțin cunoscută și explorată în spațiul terapeutic românesc. Din dorința de a promova psihodrama, în țara ei de origine, și de a face cât mai cunoscută această tehnologie de intervenție psihologică, am considerat că cel mai bine este să vorbim cu un adevărat expert în domeniu. În rândurile de mai jos, dr. Răducan ne ajută să înțelegem mai bine ce se petrece în culisele psihodramei.
Ce este psihodrama și prin ce se deosebește de restul formelor de psihoterapie?
Psihodrama este o formă de psihoterapie individuală sau de grup prin care persoana este provocată să descopere răspunsuri noi la o anumită situație și să devină o ființă autonomă și spontană. Adică, să-și restructureze modurile disfuncționale de a fi în raport cu ceilalți prin antrenarea resurselor de spontaneitate și creativitate. Psihodrama explorează prin acţiune problemele individului, care își explorează într-un cadru securizant resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele sau visele.
Probabil că puțin dintre români știu că părintele psihodramei, J. L Moreno s-a născut la București, ce aduce el nou în lumea sănătății mintale?
J. L. Moreno a sesizat importanţa covârşitoare a interpretării experienţelor de viaţă şi a realităţii şi poate de aceea valoriza în fiecare, începând cu sine însuşi, adevărul psihodramatic şi poetic – un soi particular de adevăr, subiectiv, imaginar, care înlocuieşte cotidianul, bucuriile şi suferinţele vieţii. Prin jocul de rol, Moreno propune o antrenare a spontaneităţii, ca un instrument în dezvoltarea abilităţilor sociale şi a unei afectivităţi adecvate exigenţelor lumii externe. Achiziţia de spontaneitate devine un sol fertil pentru alte tipuri de învăţare. În acest context, Moreno are meritul unei „teorii a spontaneităţii învăţării“, legând calitatea învăţării nu doar de tonalitatea afectivă a experienţelor, ci şi de starea de spontaneitate în care experienţa însăşi a fost trăită.
Care este teoria de bază a psihodramei?
Teoria de bază a psihodramei postulează că structura şi particularităţile de personalitate sunt dependente de controlul situaţiei de a trăi simultan în lumea realităţii şi în cea a fanteziei, de capacitatea de a trece de la una la alta. Această trecere este mediată de factorul spontaneitate, dezvăluită individului prin percepţia intimă de a-şi simţi vie disponibilitatea în mobilizarea propriilor energii intelectuale, afective, fizice, în vederea stabilirii unui raport adecvat (ce ţine cont atât de exigenţele intrapsihice, cât şi de cele ambientale) cu realitatea „inventând“ răspunsuri adaptate la situaţie. De asemenea, dezvoltarea personalității este intrinsec legată de interacțiunea cu contrarolurile întâlnite de-a lungul vieții, prin medierea creativității și spontaneității. Contrarolurile reprezintă celălalt pol al relației rol-contrarol, în care rolul este unitatea experienţială care face perceptibilă, observabilă şi modificabilă relaţia şi situaţia interpersonală.
Prin raportare la diferite alte forme de psihoterapie (terapia cognitiv-comportamentală, psihanaliza, terapia sistemică, terapia integrativă) cât de populară este psihodrama în țara noastră?
Psihodrama este foarte puțin populară în România.
Ce ne poți spune despre conceptele de referință sau instrumentele cheie ale psihodramei?
Metoda psihodramatică utilizează, în principal, cinci instrumente – scena, subiectul ca actor, psihoterapeutul ca regizor, personalul de ajutoare terapeutice sau eurile auxiliare și auditoriul. Scena, o parte foarte importantă a settingului psihodramatic este unul din elementele de inspirație teatrală ale studioului de psihodramă. Reprezintă un cadru terapeutic în care participanții pot să se simtă în siguranță să își exploreze propria lume interioară. Scena este locul care facilitează introspecția, proiecțiile, empatia, dezamorsează mecanismele defensive, ajută persoana să concretizeze imaginile sau scenele din mintea sa și să se încălzească suficient încât să poată juca un rol. Protagonistul este subiectul actor care, în timpul sesiunii de psihodramă denumit „timpul protagonistului“, explorează prin acțiune lumea sa interioară: un eveniment trist sau fericit din trecut, o scenă fantastică, o fotografie, un eveniment viitor, atomii lui sociali, un vis sau orice altă scenă din propria lui minte, care va avea un punct de plecare precis. Reprezentația scenică a protagonistului este condusă de psihodramatist, denumit și director de psihodramă sau regizor, și care îl conduce în explorarea universului interior până se ajunge la o clarificare a emoțiilor sau gândurilor și la o integrare adecvată a materialului psihic rezultat în structurile de personalitate ale protagonistului. În acea reprezentație scenică toți membrii grupului îl vor avea în centrul atenției și grijii pe protagonist. Protagonistul este obligat să recurgă la disponibilitatea colegilor săi de a întrupa (încarna) „fantasmele“ teatrului său intern sau ale lumii sale interioare (în cazul scenelor fantastice, de exemplu). Atunci, mai mult ca oricând, colegii aleşi ca euri auxiliare dovedesc înţelegere, acceptare, empatie faţă de protagonist şi îl pot sprijini prin jucarea cu convingere a rolurilor respective, oricât de ingrate ar fi.
Cum ai defini rolul „regizorului“ pe scena psihodramei?
„Regizorul“, prin intermediul consemnelor sale, propune activităţi capabile să creeze secvenţe de acţiuni care să provoace acel sentiment de încredere, acea dorinţă de intimitate, acel curaj de a experimenta roluri temute sau necunoscute, care sunt premisa pentru a intra în experienţa psihodramatică; el ajută grupul să intre în sentimente cu polaritate pozitivă, care eliberează spontaneitatea şi dorinţa de expansiune afectivă. Eventualele conflicte, tensiuni, suferinţe urmează să fie focalizate asupra singurului individ care le poate înfrunta psihodramatic şi anume protagonistul. „Regizorul“ construieşte consemnele astfel încât să stimuleze comportamente adecvate, capabile să armonizeze cerinţa cu modul de a fi al persoanei. Competenţa profesională a „regizorului“ este garanţia că regulile jocului sunt corelate cu resursele şi nevoile membrilor grupului, în fiecare moment specific de muncă terapeutică.
Care sunt problemele de sănătate mintală sau relațională care pot fi vindecate cu ajutorul psihodramei?
Psihodrama este aplicată cu succes într-o serie de instituții și organizații centrate pe vindecarea problemelor de sănătate mintală ale pacienților. Studiile realizate de psihodramatiștii care lucrează în aceste centre indică o ameliorare a depresiei, anxietății, a nevrozei obsesiv-compulsive, a tulburării de stres post-traumatic. Legat de problemele de sănătate relațională, așa cum am amintit deja, psihodrama intervine exact în această arie: în restructurarea modurilor disfuncționale de a fi ale persoanelor, începând cu tendințele de dependență relațională până la tendințele de dominare și agresivitate. Poate fi aplicată cu succes victimelor abuzurilor emoționale, fizice, sexuale, în bullying și mobbing, pentru reducerea efectelor negative sau ale traumatizării. Aș putea spune că nu există vreun tip de relație disfuncțională în care psihodrama să nu fie de ajutor persoanelor!
Cum arată o ședință individuală de psihodramă?
Ședințele individuale de psihodramă sunt asemănătoare celor de grup, în sensul că psihodramatistul mai întâi află starea cu care a venit clientul și află care au fost evenimentele care au avut loc în viața clientului de când nu s-au mai întâlnit. În funcție de posibilitățile și nevoile din acel moment, terapeutul îl dinamizează psihomotor și îi propune o serie de activități adaptate acestora. Ședința durează doar 50-60 de minute, timp în care poate avea loc sau nu o reprezentație scenică, iar grupul de psihodramă este substituit în funcționalitatea lui în întregime de terapeut. Nu pot spune că există o ședință tipică de psihodramă individuală pentru că psihodrama nu activează numai resursele de spontaneitate și creativitate ale participanților, ci și ale terapeutului. Acesta este antrenat să fie un foarte bun observator al comportamentului nonverbal și paraverbal al clientului, să fie suficient de empatic cognitiv și afectiv încât să înțeleagă nevoia clientului din acel moment și să își adapteze strategia terapeutică (principii, metode și tehnici) în funcție de aceasta și de întregul setting psihodramatic.
În calitate de psihodramatist, care este cea mai relevantă amintire care-ți vine acum în minte?
Ca și psihodramatist îmi amintesc multe întâmplări, unele vesele, altele triste, fiecare având o relevanță specifică pentru munca mea. Însă, există una dintre ele care m-a marcat foarte mult, mai ales că s-a întâmplat acum vreo 7-8 ani, într-o perioadă în care și eu eram la începuturi… Conduceam atunci un grup de autocunoaștere și dezvoltare personală foarte eterogen, în care erau persoane cu nevoi și dorințe foarte diferite. Și, la un moment dat, chiar după activitatea de dinamizare psihomotorie, în cadrul activității de instrospecție și stimulare a Eului observator, am sesizat că o doamnă avea o mare nevoie de a vorbi despre ea. Am realizat că atunci, fix în acel moment, era pregătită pentru travaliul ei de doliu. Am trimis grupul în auditoriu și am rămas cu ea în spațiul scenei.
℗PUBLICITATE
Avusese un băiețel care îi murise la vârsta de 4 ani și nu reușise să vorbească cu cineva despre aceasta. Am ascultat cu atenție ceea ce era pregătită să verbalizeze despre tragedia din viața ei și a spus ceva de genul că e „supărată pe Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat“, ea fiind o femeie foarte religioasă. Atunci, am folosit recuzita și, în loc de tehnica scaunului gol, am adus cea mai mare minge din studio în fața ei. I-am spus că printr-o magie psihodramatică l-am adus pe Dumnezeu în fața ei, să-i spună Lui tot ce simte și ce gândește legat de moartea copilului ei. Nu putea spune nimic, doar plângea. Atunci am întrebat-o dacă mă lasă să-i fac eu un „dublu“, adică să devin ea, să inversez rolul cu ea și să vorbesc eu în numele ei. După ce am primit permisiunea, am apelat la toate resursele mele de empatie și m-am gândit ce aș simți și aș avea în minte dacă mi-ar muri copilul. Gândindu-mă la propriul meu băiat, atunci în vârstă de 3-4 ani, am găsit o mulțime de lucruri de spus. Nu are rost să le reproduc aici. După ce am terminat de verbalizat m-am retras și i-am spus că îi dau ocazia să corecteze și să completeze tot ce am spus în locul ei. Nu a vrut să schimbe sau să adauge ceva. A acceptat ca adevăr tot ce am spus. „Dublul“ acela a ajutat-o să aibă un catharsis absolut necesar pentru a integra mai bine realitatea traumatică. Nu pot spune cu certitudine că trauma a trecut, ci doar că, cel puțin pe moment, i-a mai atenuat suferința.
După această fază a urmat timpul auditoriului, în care fiecare membru al grupului a povestit ce anume și-a amintit din experiența personală legat de ceea ce au văzut pe scenă, fără a comenta, însă, ceva din ceea ce au văzut.
Acela a fost un moment cheie și pentru mine, pentru că am realizat importanța experiențelor de viață ale psihodramatistului în activitatea profesională, cel puțin la fel de importante ca și formarea personalității terapeutice și a muncii cu propriile însușiri, calități sau defecte personale.
Cât de mult se aseamănă sau mai exact prin ce diferă psihodrama de constelațiile familiale?
Există în psihodramă un tip de reprezentație scenică denumită „genodramă“. În cadrul acesteia protagonistul își aduce în scenă o ramură a arborelui genealogic: străbunicii, bunicii, părinții, pe el însuși, (uneori) copiii (reali au imaginari). Scopul este de a conștientiza moștenirile culturale provenite din acea parte a familiei. Este vorba despre valori, atitudini, norme informale, precepte educaționale, adică tot ceea ce poate reprezenta contra-roluri în dinamica rol-contra-rol a dezvoltării personalității.
Începând cu membrul cel mai îndepărtat al familiei, aflat și spațial în locul cel mai îndepărtat, protagonistul intră în rolul fiecăruia și transmite un mesaj generației următoare, până ajunge la el însuși. După ce protagonistul a dat viață fiecărui personaj, urmează acțiunea scenică în care eurile auxiliare alese de protagonist pentru a juca fiecare rol în parte, dau glas, pe rând, fiecărui mesaj transmis anterior. Urmează solilocviul protagonistului, în care spune tot ce simte și ce gândește legat de ceea ce a auzit. Apoi urmează faza de integrare, în care fiecare personaj de pe scenă reia mesajul și așteaptă răspunsul protagonistului, care transmite și el câte un mesaj fiecărui personaj. Deci, este vorba exclusiv despre explorarea lumii interne a protagonistului, fără imixiuni personale, fără interpretări și intervenții subiective ale eurilor auxiliare. Pe scenă este doar teatrul intern al protagonistului și ceea ce se întâmplă nu are nicio legătură cu viața reală a participanților care dau viață fantasmelor din mintea protagonistului.
După ce psihodramatistul consideră că a luat sfârșit reprezentația scenică și anunță acest lucru grupului, urmează timpul auditoriului, în care eurile auxiliare verbalizează cum s-au simțit în rol și ce anume și-au amintit din experiența personală.
Dacă aș fi un client dornic să înceapă un proces psihoterapeutic, la ce mi-ai propune să fiu cel mai atent? Ce face ca psihoterapia să funcționeze?
Psihoterapia funcționează datorită comunicării și relației interpersonale. La aceasta ar fi bine să fie atent clientul: cum comunică și cum relaționează cu terapeutul, cum se simte în prezența lui.
Noi, aici la Pagina de Psihologie, credem mult în puterea relațiilor, care este raportarea psihodramatistului față de sistemul relațional al clientului?
Psihodramatistul este interesat de sistemul relațional al clientului, pe care îl explorează prin mai multe tehnici: decentrarea perceptivă, atomul familial, atomul social ș.a.m.d. Însă, pentru psihodramatist contează modul în care sunt percepute și reflectate în mintea clientului persoanele din viața reală ale acestuia. De fapt, în psihodramă se lucrează cu interpetările subiective ale realității obiective ale clientului. Tot ce exteriorizează clientul are valoare de adevăr și cu aceste adevăruri se lucrează în psihodramă.
Cum devine cineva psihodramatist? Care sunt pașii pe care-i avem de parcurs pentru a practica psihodrama?
În România există două școli de formare în psihodramă: Asociația Română de Psihodramă Clasică ARPsiC și Societatea de Psihodramă Jacob Levi Moreno SPLJM. Pot să vă vorbesc despre ARPsiC, școala care m-a format și pe mine. Mai întâi are loc anul de autocunoaștere, realizată de psihodramatiști agreați de formatorii ARPsiC. Apoi urmează un interviu de selecție pentru a urma cei 4 ani de cursuri teoretice și practice ale școlii, după care urmează conceperea și susținerea lucrării de licență, în cadrul unui examen. În cei 4 ani de școală se învață progresiv cum se lucrează cu grupul, apoi cu protagonistul și în final cum se conduce o întreagă sesiune de psihodramă. Au loc și sesiunile rezidențiale în care studenții învață partea teoretică a abordării psihoterapeutice. După licență urmează supervizarea de 2 ani.
Dincolo de psihodramă, care sunt acele modele sau tehnologii psihoterapeutice care te atrag și din care te inspiri atunci când lucrezi în cabinet?
De când am aflat prima oară despre psihologia umanistă m-am simțit atrasă de ea! Este un model de intervenție care îmi place, la fel cum îmi place terapia prin artă: desen, muzică, dans. Sunt modalități prin care dinamizez psihomotor clienții, prin care antrenez Eul actor, pentru înlăturarea mecanismelor defensive și apoi realizarea introspecției și activarea Eului observator.
Care sunt cele mai importante 3 calități ale psihoterapeutului secolului XXI?
Cred că cele mai importante 3 calități ale psihoterapeutului secolului XXI sunt:
- Să fie contemporan cu vremurile pe care le trăiește, adică să înțeleagă impactul tehnologiei și al paradigmelor de relaționare în viața clienților săi, mai ales când lucrează cu copii și adolescenți.
- Să fie uman, autentic și asumat, să-și cunoască limitele și competențele și să nu se lase tentat de ipocrizia unei imagini publice în defavoarea autenticității și naturaleții.
- Să nu se plafoneze intelectual și afectiv! Adică să nu-și imagineze că știe și poate totul și că nu mai are nevoie de învățare și dezvoltare personală.
Ești un psihoterapeut prezent pe rețelele de socializare, crezi că este de ajutor ca un psihoterapeut să fie vizibil? Este acesta un element care poate crește încrederea noastră în psihoterapie și în psihoterapeuți?
Vizibilitatea în spațiul rețelelor sociale este o sabie cu două tăișuri: dacă ești competent ai un avantaj. Dar dacă ai tulburări de personalitate în diferite grade, e un mare dezavantaj, pentru că mai sunt și alți specialiști în zonă și aceștia vor putea face o evaluare relativ corectă a discursului tău public. Cred că e necesar ca în spațiul public, real sau virtual, să fie expuse și opiniile specialiștilor în domeniu, ale oamenilor calificați în psihoterapie, măcar pentru combaterea părerilor pseudoștiințifice, a prejudecăților și stereotipurilor vehiculate fără discernământ de tot felul de personaje. Cred că este bine ca oamenii să aibă acces și la informații valide științific pe lângă părerile terapeuților cu îngeri, șamanilor și așa mai departe…
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
