fbpx
skip to Main Content

Lăsând la o parte cărțile și abordările profesionale, hai să vă spun câteva episoade marcante din (pre)adolescența mea, astfel încât să urmărim în timp real discrepanțele în care se putea interveni concret. 

Povestea mea și viața de adolescent

În familie auzeam de multe ori că sunt multe alte lucruri mai importante decât notele de la școală – ambiția, să te descurci în viață și tot așa. Am fost un om practic, așa că materia de la școală mă plictisea teribil și îmi era, de multe ori, greu să fiu atent. Nu am fost niciodată repetent sau corigent, din contră, chiar eram respectat de profesori pentru inteligență și creativitate. Prindeam lucrurile foarte repede, așa că nu prea mai trebuia să învăț. Desigur, îmi mai spuneau câte unii-alții că „pot mult mai mult, dar nu vreau“ și că „maschez inteligența cu glume și caterincă și nu mă ajută la nimic“. Ca să elimin și problema notelor, eram undeva în jur de 8 ca media anilor (ulterior 9,30 la Capacitate). Cumva, ce auzeam de la părinți vs. ce observam la mine cu privire la „viață“ se cam pupau grosso modo – asta până venea finalul anului și momentul carnetului de note. Primeam certuri și mustrări, chiar remarci destul de dure – problemele erau notele și absențele, adică acele lucruri despre care stabilisem de la bun început că „nu sunt chiar așa importante“. Vă dați seama cum informațiile în plină disonanță îmi băgau creierul în delir. 

Iar important de menționat – în relația cu părinții, nu am simțit că am un sprijin psihologic real, că sunt ascultat și apreciat pentru ceea ce sunt, ci mai mult, ideea cu care rămăsesem era că nu sunt suficient de bun orice aș face și că doar oamenii buni reușesc. Deci, oricum aș arunca mingea, ratez poarta din toate unghiurile. Ce căutam eu de la părinții mei nu erau nicidecum sfaturi, ci aveam o nevoie exacerbată de a fi „mentorat“ și susținut, aveam nevoie să mă ajute să mă descopăr și să-mi dea curajul să acționez în ariile importante pentru mine. Mă interesa mai mult să își schimbe modul CUM se raportau la mine și nu CE îmi ofereau pe tavă. Sunt foarte recunoscător că, deși am avut inclusiv probleme financiare, mi-au oferit un acoperiș deasupra capului, iar când au venit clipe mai prospere mi-au satisfăcut mofturile vârstei. Din păcate, mofturile și obiectele care mă făceau cool își pierdeau repede valoarea și în urma lor nu mai rămânea nimic. Ce rămâne – pregătirea pentru viață și sentimentul de suport, cu alte cuvinte, atașamentul. 

A trebuit să aplic pentru liceu. Înainte de asta, am făcut meditații și am urmărit să iau note mari. Nu știam neapărat de ce, că doar nu erau importante pentru viață (după cum fusesem învățat), dar trebuia. Zis și făcut: am ales liceul împreună cu părinții. Habar nu aveam ce urmează să fac cu viața mea, dar am fost ghidat să încercuiesc pe lista de licee prima dată pe cele de top (că poate intru, Doamne-ajută), apoi pe cele mai low-cost, în cazul în care nu eram suficient de bun să intru la celelalte. Dorințele mele interioare și talentele erau legate de arte (cântam la trei instrumente, făceam voluntariat, eram pasionat de cum funcționează oamenii și îmi plăcea să ajut), dar am fost ghidat să aleg mate-info, după conversații foarte scurte. 

Ce s-a întâmplat? Am perceput liceul ca pe o etapă care „trebuie“ terminată, așa că nu am mobilizat prea mare responsabilitate și tragere de inimă. 

Atunci, aveam două găști mari – una în cartier, cealaltă formată în jurul liceului. Era zona mea sigură – puteam să îmi manifest supărările față de părinți, față de viață, căutam alinare și sfaturi. Cu toate acestea, nu făceam nimic productiv, nu îmi dezvoltam abilitățile, pentru că de cele mai multe ori frecam menta – un mecanism de coping excelent când nu prea știi ce-i cu tine (de aceea e bine să înțelegem lenea doar din perspectiva aceasta). Ce o făcea o zonă atât de sigură era că toți împărtășeam, de fapt, aceleași probleme și în plus, aveam un aer de „simpli trecători prin viață“, mai puțin capabili de a face alegeri și mai mult duși de val. Cu părinții vorbeam din ce în ce mai puțin, chiar evitam comunicarea, preferând să înlocuiesc lipsa sprijinului și mustrările cu distracția de gașcă, adică cu zona de confort.

Partea deloc pozitivă este că cei de-o seamă nu te pot pregăti pentru viață, pur și simplu, nu au cum – trec prin aceeași etapă și nu au instrumentele necesare. 

Unele comportamente de grup formează deprinderi contraproductive (lipsa interesului pentru „ceva“, frânarea dezvoltării abilităților, mirajul distracțiilor nelimitate, vicii – tutun, alcool etc.), care nu au nicio legătură cu caracteristicile și dorințele noastre individuale.

Deși eram un tip inteligent, care prindea lucrurile foarte repede, ambițios, talentat, habar nu aveam ce să fac cu calitățile pe care le aveam și acționam, fără constanță, în direcția intereselor. Inclusiv în alegerea facultății când, din nou, nu-mi era clar ce să fac, sfaturile din partea părinților erau din sfera „Fă ce vrei. Tu ești inteligent, de descurci!“ Din păcate, chiar dacă eram, nu știam ce să fac cu inteligența despre care vorbeau ei. 

La final de poveste, vă spun că am ales științele economice, o treime (sau mai mult) din motive legate de distracție (știți povestea cu bila de pe ASE), o treime din necunoaștere și o treime din instinct – că sub această umbrelă mă pot poziționa și eu ca pasionat de analiză și comportament uman. Nu pot spune că n-am ales bine, însă sentimentul explicat mai sus a continuat să existe – simțeam că merg pe un val la întâmplare și nu că îmi creez eu unul cu sens pentru mine. Aveam nevoie să mă cunosc mai bine, mai multă încredere în mine și claritate privind direcția mea și sensul în viață. 

Părinții și mentorii sunt de neînlocuit: de la „ce nu este“ la „ce ar fi bine să fie“

Câți dintre voi vă regăsiți în povestea mea? Putem observa în ea ruptura care se produce de foarte multe ori în relația părinte-adolescent și efectele psiho-individuale și comportamentale pe care le are această ruptură. 

Gabor Maté și Gordon Neufeld, în Cum să ne păstrăm copiii aproape, vorbesc despre această temă și de ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii.

℗PUBLICITATE



Parentingul nu este despre tehnici și abilități învățate, ci despre crearea unei relații – copiii nu iau „de bună“ autoritatea parentală pentru că provine din partea unor adulți, ci aceștia trebuie să devină receptivi, astfel încât să se lase ajutați și ghidați și să se simtă siguri în relația cu părinții. Din păcate, fără o structură solidă de atașament (care se fundamentează în copilăria mică), ca plasă de siguranță care oferă confort psihologic copilului în momentul în care se aventurează prin lume, acceptarea necondiționată a părintelui în poziția de ghid sau profesor nu prea este posibilă. Însă putem face lucruri!

Neufeld și Maté vorbesc despre faptul că societatea și cultura de astăzi nu mai susțin atașamentul părinte-copil, iar în paralel s-a dezvoltat o tendință contraproductivă – „orientarea către cei de-o seamă“ – copiii creează relații mult mai puternice de atașament cu cei de vârsta lor și se lasă orientați de aceștia pe drumul către maturizare. Orientarea și atașamentul sunt interconectate, iar copiii nu se pot orienta în mai multe direcții simultan – astfel, polarizează către una din ele, iar în prezent este vorba de cea în care apar cei de-o vârstă. 

Personalitatea de bază a copiilor de astăzi este mult mai puternic modelată de cei de-o seamă decât de părinți, iar rezultatele nu sunt cele mai fericite – creșterea violenței, sinuciderilor, consumului de substanțe, delincvenței și bullyingului.

Carl Jung spunea că nu ce se întâmplă în relația părinte-copil este cel mai important, ci ce nu se întâmplă. Prin extrapolare la noua paradigmă (orientarea pe cei de-o seamă), ce lipsește cu desăvârșire din relațiile cu cei de aceeași vârstă sunt iubirea și acceptarea necondiționată, dorința de a îngriji, empatia și sacrificiul pentru binele copilului. Când le comparăm pe cele două, așa cum spun Maté și Neufeld, părinții arată ca niște sfinți. 

Cum ne apropiem de adolescenți

Scopul nostru este să vedem ce putem face în prezent și nu să medităm cu tristețe la trecut pentru că nu îl putem schimba. 

Avem nevoie să restructurăm la nivel mental paradigma de parenting – de la acumularea de informații, teorii, exerciții și ghiduri la identificarea semnalelor de atașament și crearea de relații mai bune. 

În acest caz, putem pleca de la modelul oferit de Fereastra lui Johari, pe care am l-am modificat pentru subiectul de acum. Vă invit pe toți, adolescenți, părinți în devenire sau cu acte în regulă, specialiști și profesori, să răspundeți la următoarele întrebări:

  1. Ce mi-au spus direct părinții despre mine ca persoană sau ca adult în devenire?
  2. Ce nu mi s-a spus, dar mi s-a transmis despre mine persoană sau ca adult în devenire?
  3. Ce cunosc astăzi despre mine?
  4. Ce mi-ar fi plăcut să cunosc despre mine, ca să mă descurc mai bine acum și să simt că am un sens în lucrurile pe care le fac?

Autocunoașterea și reflecția ne ajută să creăm relații mai bune cu ceilalți și, mai mult, ne ajută să intuim care sunt nevoile lor psihologice pe care vrem să le asigurăm. 

Pentru (re)conectarea cu adolescenții, în ideea discuțiilor de mai sus, părinții se pot concentra pe:

  1. Construirea relațiilor pozitive cu copiii, cuvântul-cheie fiind colaborarea – într-o relație bună poate exista parenting, altfel nu. Copilul nu atribuie părintelui rolul de ghid decât dacă are încredere și se simte în siguranță (este în confort psihologic). Altfel, părintele cade în categoria inamicilor care trebuie înlăturați, este perceput ca o amenințare și nu ca o resursă, iar copilul găsește alte modalități prin care își poate calma instinctele, primi suport și găsi informații. Îmbunătățirea și consolidarea vor fi inițiate de părinte, pe baze empatice – ascultare activă, manifestarea curiozității față de problemele acestuia, vulnerabilizare (recunoașterea greșelilor și incapacității personale etc.), care ajută copilul să capete încredere și să perceapă adultul ca pe un egal și ca pe un punct de sprijin etc. 
  2. Înțelegerea semnalelor legate de atașament – când un copil se închide, evită discuțiile cu părinții, se retrage în alte activități și își găsește alinare în cei de-o seamă, în jocuri sau în vicii, avem de-a face cu nevoi psihologice neîmplinite, distres emoțional, lipsa unui atașament sănătos, lipsa încrederii în relația cu părinții și imagine parentală distorsionată („nu mă interesează ce zic ei, oricum nu știu ce simt eu“). Mesajele nespuse ale copilului pot fi de forma „nu mă duc să discut cu părinții pentru că ei nu mă înțeleg, nu am încredere în ei și în opiniile lor“. 
  3. Pentru a intra în cetate, mai întâi trebuie să găsim poarta – după ce părinții (re)câștigă încrederea copiilor, se acordează emoțional și dezvoltă activ relații pozitive, abia atunci își câștigă dreptul de a manifesta rolurile de care adolescenții au atâta nevoie – de ghid, profesor, mentor. În această rezonanță pot transmite valori sănătoase și oferi sprijin copilului în demersurile de explorare a lumii, fie ea interioară sau exterioară. „Am încredere în părinții mei și că aceștia mă ascultă și înțeleg necondiționat“ poate fi o frază care marchează succesul. Atenție, nu face referire la lucruri trecătoare – adidași și haine de fițe, rezervări la cluburi exclusiviste etc. 

Am avut ocazia să lucrez cu mulți adolescenți și am putut să văd în fața ochilor mei provocările zilelor de ieri, astăzi și chiar de mâine, iar pentru suport în relația cu adolescenții mă găsiți aici. Nu este un proces simplu să îmbunătățim relații și să devenim demni de încrederea cuiva pentru a se lăsa ghidați de noi înșine – mai ales atunci când este vorba de propriii copii. Pentru reușite mai bune avem nevoie să înlocuim presiunea pe care ne-o punem singuri pe umeri cu auto-înțelegere și răbdare. Avem nevoie să acordăm timp pentru a vedea consecințele acțiunilor noastre pentru că, din păcate, în relațiile interumane, nu funcționează matematica.

Andrei Alexandrescu

Andrei Alexandrescu este psiholog acreditat în Coaching Sistemic de International Coach Federation și specialist în analiza comportamentală și psihologie aplicată. A lucrat în diplomație, a condus un grup de firme de consultanță de afaceri și este consultant de management, inclusiv pe domeniile dezvoltării leadershipului, îmbunătățirii relațiilor de muncă și climatului oranizațional. Este interesat de zona responsabilității sociale, sens în care se implică activ în proiecte de voluntariat de la vârsta de 12 ani, mai ales în sprijinul copiilor din medii defavorizate.

Back To Top
×Close search
Caută