Recent, am fost invitată la o emisiune TV, să vorbesc despre impactul divorțului în viața unei persoane. În timpul filmării, am discutat multe cu gazda emisiunii, însă tot au mai rămas atât de multe de spus, iar timpul a zburat așa de repede, încât am decis să scriu despre acest subiect – cu gândul la toate persoanele care se află în fața acestui eveniment de viață, deloc ușor de traversat.
Rata divorțului este pe un trend ascendent, atât în România, cât și în Europa. În țara noastră, statisticile arată că un sfert dintre cei care se căsătoresc ajung la divorț. Iar odată cu acest proces, viața ta se schimbă radical și, uneori, simți că nu mai faci față emoțiilor tale și joci într-un alt film. Divorțul costă… emoțional, dar și financiar. Decizia de a te separa nu este deloc una ușoară.
Căsnicia nu mai este văzută ca o uniune realizată pe criterii economice, ci pe criterii ce implică iubirea față de partener. În numele iubirii, astăzi, suntem capabili să mergem până la căpătul lumii și înapoi. „Te iau pe tine la bine și la greu… până când moartea ne va despărți.“ Moartea, în aceste vremuri, poate să aibă mult mai multe sensuri. Dacă înainte aveam în vedere moartea fizică, acum „până când moartea ne va despărți“ poate să însemne moartea iubirii, a înțelegerii, a încrederii, a respectului, a curiozității față de partener, a pasiunii, a jocului, a dorinței de a-l asculta pe celălalt și de a-l înțelege, moartea conexiunii emoționale, a siguranței… și lista poate continua la nesfârșit. Astăzi, „moartea“ unui cuplu poate să capete semnificații extrem de diverse, iar în practica noastră de specialitate vedem și auzim zilnic de asemenea „morți“.
Și mai este o „moarte“ despre care se vorbește prea puțin: moartea dorinței de a reface și reclădi cuplul. Pentru că este mult mai ușor să înlocuiești ceva distrus din temelii, decât să aloci timp și energie să reconstruiești. Pentru că trăim într-o lume a miturilor despre relație, unde „odată ce încrederea a fost zdruncinată, ea nu mai poate să fie stabilă“, iar „dacă nu a fost să fie, înseamnă că nu el era alesul“, căci „dacă trebuie să depun efort într-o relație, înseamnă că nu sunt în relația potrivită“. Desigur, odată ce vasul e spart și lipit, el nu mai este ca înainte… dar poate că nu trebuie neapărat să fie ca înainte! Precum în arta japoneza Kintsugi, prin care se readuc la forma inițială obiectele sparte, prin punerea în valoare a lipiturii (realizată prin amestecul special de lipit în care sunt introduse fire de aur, argint sau platină), tot așa, partenerii de cuplu pot să vadă „fisurile“ din relația lor ca fiind urme ale trecutului trăit împreună, ale dificultăților, ale forței cu care acționează dorința de a merge înainte pe același drum.
Dar uneori, după ce-ai încercat tot ce ținea de tine ca să repari relația (și îmi doresc sincer ca, înainte de divorț, să încercați tot ce se poate pentru a salva cuplul), se ajunge în punctul în care drumurile se despart. Uneori, durerea ascunsă ani de zile iese la suprafață cu o forță incredibilă, ce nu mai poate fi stăpânită. Și atunci, te afli față în față cu niște emoții pe care nu credeai că le poți trăi vreodată. Este greu pentru ambii parteneri, fără îndoială.
Într-adevăr, să accepți dorința celuilalt de a divorța este și mai dureros, dar niciun moment să nu crezi că partenerul care își dorește separarea nu trăiește emoții negative. Amândoi vă aflați față în față cu o pierdere – a relației de cuplu, a celuilalt și a identității fiecăruia în acel cuplu. Iar reacțiile emoționale pot să fie asemănătoare cu cele traversate în perioada de doliu. Asta, pentru că în creier se activează aceleași zone (care, apropo, se activează și în cazul sistării uzului de cocaină). Cumva, ești în sevraj… emoțional. Treci de la negare („așa ceva nu mi se poate întâmpla mie“), la furie, negociere, depresie și pe urmă acceptare. Nu este nevoie să traversezi toate aceste stadii și nu neapărat în această ordine. Însă emoțiile se succed cu o rapiditate incredibilă. Acest roller coaster emoțional poate să dureze câteva luni sau câțiva ani. Cu toții am auzit mitul conform căruia „perioada de vindecare este direct proporțională cu anii în care ai fost în cuplu“. Nu este neapărat adevărat. Depinde foarte mult de resursele pe care le avem la dispoziție în acel moment. Unele persoane traversează mai ușor travaliul pierderii, altora le trebuie mai mult timp. Cu toții avem ritmul nostru, iar presiunea în acest moment nu ajută defel. Totuși, dacă trece o perioadă mai lungă de 6 luni după divorț, iar discursul tău este același, consideră că e timpul să ceri ajutor de specialitate.
Depresie, anxietate… Despre aceste emoții s-a tot spus că ele te vizitează în momentul în care traversezi un divorț. De asemenea, poți avea și simptome asemănătoare stresului post-traumatic. Însă emoțiile despre care nu se vorbește foarte mult sunt: rușinea, vinovăția, dorința de răzbunare. Emoții negative nespus de dureroase, care adesea sunt ascunse, nevorbite. Și astfel, ele cresc în intensitate.
℗PUBLICITATE
Rușinea pe care o trăiesc în relație cu mine și cu situația mea poate să fie devastatoare. Această emoție umană de bază toți o avem, însă nimeni nu prea dorește să vorbească despre ea. Pentru că ni s-a imprimat cultural în minte sugestia că este mai bine să o ascundem. Poate să fie relaționată cu divorțul în sine, cu mine, cu lumea din jur sau poate chiar să îmi fie rușine de propriile mele emoții. De cele mai multe ori, rușinea îmi semnalează că „nu sunt suficient“, „că nu merit să fiu iubit(ă)“, că „nu sunt demn de a fi iubit(ă) și acceptat(ă)“. Ascundem rușinea în spatele unor comportamente ce rănesc și mai tare – atât pe noi, cât și pe cei din jur. Însă cum spunea și Brené Brown într-un superb discurs, rușinea se hrănește cu „secret, tăcere și etichetare; iar dacă abordăm această emoție cu empatie și o discutăm, rușinea nu poate să supraviețuiască“.
Vinovăția în relație cu gândul că și eu am am fost o cauză a producerii acestei rupturi, cu faptul că îi rănesc pe cei din jur poate să fie la fel de devastatoare. Nu putem și nu trebuie să fugim mereu de aceste emoții negative; ele trebuie trăite, acceptate și discutate.
Dorința de răzbunare… sună cam așa: „M-ai făcut să sufăr, îți arăt eu ție acuma“; evident, ea ascunde o durere profundă. Este durerea mută care te apasă când vezi că te afli în incapacitate de a-ți recupera sentimentele de iubire și timpul dăruit celuilalt – și atunci, decizi să ataci. Este o emoție atât de copleșitoare, încât poate să-ți îngusteze câmpul conștiinței. Începi să distrugi dovezi ale trecutului vostru, ale iubirii voastre. Încerci să-ți recapeți puterea, distrugându-l pe celălalt. Și, uneori, nici nu mai contează cum. Doar să-l vezi că suferă, de vreme ce crezi în sinea ta că, dacă te-a rănit, înseamnă că pentru el(ea) suferința ta nu contează. E un instinct de autoconservare, dar care în final rănește și mai tare. Cauți dreptatea cu orice preț, fără să înțelegi că, până la urmă, scorul este egal: amândoi suferiți.
Așadar,… ce este de făcut?
În primul rând, alocă-ți timp să trăiești toate aceste emoții. Sunt ale tale, este firesc să le simți în acest moment. Nu fugi de ele și nu le ascunde. Oferă-ți răbdare și cultivează compasiunea cu privire la propria persoană. Uită-te cu blândețe la tine. E normal să-ți fie greu. Dar este o situație temporară. Ceea ce trăiești acum nu vei trăi pentru tot restul vieții tale. Cere ajutor! Nu este o rușine. Creează-ți un cerc de persoane care pot să-ți ofere suport (psiholog, prieteni, familie). Dar… trasează limite! Spune clar și ferm cum te pot ajuta ei. Pentru că ultimul lucru de care ai nevoie este să auzi cum ți se spune: „Nu mai plânge!, „Nu mai fi trist(ă)…“ și „O să fie bine“. Te vei simți și mai neînțeles și vei respinge ajutorul lor, închizându-te și mai mult în lumea ta, care nu e prea colorată în asemenea perioade. Și tot din acest motiv, ai foarte mare grijă cui spui prin ceea ce treci și pe cine implici. Ar fi de preferat ca persoanele de lângă tine să te înțeleagă cu adevărat și să încerce să-ți fie un sprijin.
Adu-ți aminte în permanență că ești mai mult decât divorțul tău. Această situație nu te definește ca om și, cu siguranță, nu te face să fii un ratat. Este o graniță fină între a vedea divorțul ca pe o ratare și a te vedea pe tine ca fiind un ratat, o persoană care nu merită lucruri bune. Gândește-te că, în orice eveniment negativ, există și posibilitatea de creștere și dezvoltare personală. Alocă-ți această șansă – de a te redescoperi ca persoană. De a te reinventa. De a deveni o versiune mai bună a ta. Știu că, într-o societate în care valoarea centrală este familia, a nu avea una este considerat un eșec; însă trebuie să ții cont că relațiile sunt într-o permanentă schimbare. Se schimbă atât de repede (chiar sub ochii noștri)! Iar noi nu putem face altceva decât să ne adaptăm, pe măsură ce înaintăm. Și acuma vin și întreb, ca Esther Perel: De ce pui atâta presiune pe ideea de mariaj? De ce este căsătoria atât de importantă, încât orice altceva ar mai însemna viața ta, în afara căsniciei, devine accesoriu? Da, după divorț, este ca și când ai învăța să mergi din nou; însă ai șansa să alegi cum anume dorești să pășești!
Și nu în ultimul rând, de preferat ar fi ca divorțul să se încheie conștient și asumat. Iar un terapeut relațional vă poate ajuta în acest sens.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
