Magor Csibi este specializat în coaching-ul organizațional și în leadership, fiind pasionat de comportamentul uman la modul general. Viața l-a dus atât spre catedra universitară, predând timp de câțiva ani la Universitatea Babeș-Bolyai, cât și spre mediul ONG – unde a activat pentru o perioadă mai lungă de timp. Din 2018 s-a alăturat companiei TREND, iar pe lângă activitățile de acolo, este și membru în boardul non-executiv al fundației World Vision România. Anul acesta, mai exact la începutul verii, a lansat cartea Bătăliile care contează, semnată alături de Radu Predescu. În acest interviu, am povestit cu Magor despre carte, despre masculinitate și despre viață.
Cum se vede lumea armatei pentru tine, după ce ai lucrat alături de Radu Predescu la volumul „Bătăliile care contează“?
Toată viața mea am fost convins că lumea militară este una dură, în care emoțiile nu numai că n-au loc, dar nici sens n-ar trebui să aibă. Un loc în care nu există conceptul autonomiei sau al creativității și în care așteptările sunt despre supunere, nu despre implicare și proactivitate. Și cât de departe am fost de adevăr!
Armata modernă este construită pe interdependență și pe încredere. Fără aceste două elemente, șansele de a te întoarce întreg dintr-o misiune scad semnificativ. Doar că fără sentimente, fără vulnerabilitate, autenticitate și deschidere reală, este foarte greu să construim încredere. Iar asta m-a impresionat cel mai mult: cât de multă umanitate este în momentele în care amenințarea anihilării este una reală, prezentă și în momentele în care viața noastră nu depinde doar de ceea ce decidem sau facem, ci de cum ne descurcăm împreună. Iar asta schimbă jocul.
Titlul cărții poate că sună metaforic, dar în lumea armatei „bătăliile care contează“ înseamnă ceva mai concret. Care este definiția lor mai exact?
Înseamnă că în viață tindem să punem accent pe foarte multe lucruri și nu toate contează în egală măsură. Este o cercetare vastă, dezvoltată de cei de la Harvard, care ne arată că, dacă vrem o calitate ridicată a vieții, trebuie să ne îngrijim de relațiile noastre. Iar noi, mai ales în carierele noastre, deseori punem cifre, indicatoare, ego și succes înaintea relațiilor interumane. Asta poate dăuna extrem de mult la nivel personal și social. Cartea ne spune că nu contează doar ce livrezi, ci și cum livrezi rezultatele. Și vorbește mult despre felul uman în care am putea lucra, fără ca eficiența sau rezultatele noastre să fie afectate negativ.
Care consideri că este cel mai mare mit despre lumea armatei?
Că cei din armată sunt niște duri, care execută orice comandă, fără procese elaborate de gândire. Radu este unul dintre cei mai umani oameni pe care am avut ocazia să-i cunosc. A trecut prin multe câmpuri de luptă, dar nu este nici de neclintit, nici dur, ci mai degrabă un om care pune mereu întrebări și caută mereu soluții optime pentru toată lumea. Și un om care se răzgândește des în decizii, pentru că vrea să ia decizii bune. Iar singura dată când a refuzat un ordin direct în război a fost nu pentru că n-a avut încredere în strategie sau în misiune, ci pentru că n-a avut încredere în comandant. Astfel de gesturi întâlnim rar în organizațiile noastre.
În paginile cărții vă vulnerabilizați amândoi, recunoașteți că bărbații nu cunosc mereu toate răspunsurile, că uneori au nevoie să învețe să asculte și să creadă în puterea vindecătoare a relațiilor. Cum au privit partenerele voastre aceste dezvăluiri personale?
Una este să vorbești, alta este să și faci. Mă vulnerabilizez ușor în procese impersonale de scris, dar în continuare am probleme în relații dinamice, mereu schimbătoare. Încă cred foarte mult că trebuie să fiu plăcut, iar asta reduce gradul de vulnerabilizare. Eu am avut un oarecare grad de scepticism acasă, că scriam despre armată și leadership militar, dar acest scepticism s-a transformat în susținere odată cu citirea cărții. Și pentru mine, dar și pentru Radu, acest proces a fost aproape terapeutic, pentru că a deschis și a tratat din perspective noi probleme și situații vechi. Iar asta ne ajută să înțelegem mai bine trecutul nostru, să ne acceptăm mai bine și să-i lăsăm pe cei din jurul nostru să ne accepte așa cum suntem.
Dacă este să privești spre viața ta, care sunt acele două-trei bătălii care au contat cel mai mult?
Am avut mai multe bătălii în viața mea și mult mai puține momente în care m-am uitat la viață mai relaxat, mai degajat. Momentele cele mai grele din Coreea (când eram foarte aproape să cedez atât fizic, cât și psihic) au fost cele care m-au învățat despre interdependență și camaraderie pe bune. Și înainte am avut conexiuni bune, dar nu eram expus total niciodată. Acolo am fost atât de expus, încât viitorul meu a depins de oamenii cu care lucram. Iar ei au dat din ei tot ce aveau mai bun. Cel mai frumos moment din carieră a fost sosirea cărții din tipografie. Dar nu pentru că am conștientizat că am scris o carte cu un prieten bun, ci pentru că mi-am dat seama că colegii mei de la TREND îmi împărtășesc bucuria. Și nu e nimic mai frumos în viață decât bucuria împărtășită. Țin mult la colegii mei, dar parcă acum țin și mai mult.
℗PUBLICITATE
Cum a fost să lucrezi la această carte alături de Radu? Povestește-ne, în câteva cuvinte, cum ați procedat cu scrierea ei.
Interesant. Câteodată am impresia că-l înțeleg pe Radu și fără să vorbim. Dar probabil e mai mult o aspirație decât o realitate. Ce este fain cu el este că niciodată nu trebuie să te întrebi oare la ce se gândește. Ce are pe inimă are și pe limbă. Iar asta face ca relația noastră să fie una ușoară, abordabilă. Scrierea a presupus multe discuții între noi, iar asta a generat multă apropiere. În general, Radu îmi povestea în fiecare săptămână despre diverse capitole din viața lui, apoi eu mă retrăgeam să notez ce a spus el, să completez cu poveștile mele și cu niște concluzii. Am învățat multe de la el și sper că o să mai învăț mulți ani de acum înainte.
Care sunt acele câteva idei de bază pe care le putem prelua din armată și care ar putea fi adaptate în viața civilă și în leadership?
Că nu putem cu adevărat să avem succes la nivel organizațional fără să avem încredere între noi, oamenii. Și asta nu apare de nicăieri. E un proces în care trebuie să investim conștient și consistent. Ca să avem încredere însă, avem nevoie de claritate, ceva ce presupunem că avem, dar realitatea ne contrazice mult mai des decât ne-am dori. Odată ce avem claritate, putem discuta de valori, deschidere și autenticitate. Sau, dacă vrei, de siguranță psihologică. Fără toate aceste procese, discuții, investiții, mereu o să avem o performanță suboptimă la nivelul echipelor. Cartea ne povestește fix despre astfel de procese.
Ce intenție ați avut cu această carte?
Să umanizăm procesul de a lucra împreună. Și, implicit, procesul de leadership. De multe ori mi se zice că m-am vulnerabilizat mult în carte. Însă eu n-am făcut altceva decât să mă arăt pe bune. Faptul că ne surprinde că povestesc deschis despre eșec, neputință, anxietate sau probleme ne arată cât de mult ne chinuim să ascundem umanitatea din noi. Cu toții suntem vulnerabili, fie că ne place sau nu. Este uman să fim așa. Opțiunea este dacă arătăm asta sau nu. Iar ce am învățat noi este că, în momentele în care ne arătăm, ne cresc șansele să fim mai fericiți, mai împliniți și mai de succes. Chiar dacă succesul se redefinește în acest fel.
Cine ar trebui să citească această carte?
Oamenii. [râde] Cartea nu este doar despre muncă. Este despre viață. Noi deseori auzim și spunem că suntem speciali. Ceea ce și suntem. Dar nu mai speciali decât restul oamenilor. Dincolo de exercițiul de smerenie dintr-o astfel de gândire, noi arătăm că doi oameni în circumstanțe total diferite pot avea dileme similare și concluzii identice. Altfel zis, mereu putem învăța de la TOȚI oamenii din jurul nostru. Și când uităm asta pierdem.
Știm că drepturile voastre de autor ajung la două ONG-uri. Ce v-a motivat să luați această decizie?
Am văzut la Circle of Friends, la World Vision, o fetiță de 12 ani, Maria, care a vorbit pe scenă despre valori, siguranță psihologică și concepte despre care nici nu știam că există când conduceam deja organizații. Mi s-a părut fascinant cât de mult potențial uman avem în această țară și, din păcate, cât potențial putem pierde, dacă nu există organizații care să investească în educație, într-un alt fel.
Eu am ales să donez organizației, ca să avem mai puțini copii abandonați și uitați, doar pentru că nu s-au născut în familii bogate, din mediul urban. Iar Radu are o organizație în care se potrivește perfect, care crede și investește zilnic în educație direct și prin Fundația Autonom. Nici nu a stat pe gânduri când a luat această decizie, pentru că el este motivat nu de câștig, ci de impact. De asta îl și iubesc.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
