În orice top al celor mai bune filme din lume vei găsi lungmetrajul Nașul, atât prima parte, cât și a doua (ceea ce e destul de rar în cinematografie) și nu cred că există o singură persoană care să nu fi auzit, măcar, numele acestui film, o replică (celebra: „O să-ți fac o ofertă pe care nu o poți refuza“), o parodie sau elemente inspirate din această capodoperă.
Atât Vito Corleone (protagonistul primului film), cât și Michael (protagonistul celei de-al doilea și fiul cel mai mic al lui Vito) întruchipează anumite caracteristici care ne pot ajuta, dar ilustrează și trăsături pe care ar trebui să le evităm. Consider că cea mai importantă lecție este legată de leadership, mai ales dacă analizăm stilul de conducere al lui Don Corleone.
Iată patru lecții de leadership pe care le putem învăța din pelicula semnată de F. Ford Coppola:
Legea reciprocității
Robert Cialdini este unul dintre cei mai influenți psihologi în ceea ce privește subiectul persuasiunii, cartea sa, Psihologia persuasiunii, fiind cumpărată de milioane de oameni, iar studiile amintite în ea fiind prezentate la toate facultățile de psihologie.
În ceea ce-l privește pe Don Corleone, sunt sigur că, odată apărut filmul Nașul, Cialdini a văzut în acest personaj întruchiparea primei legi a persuasiunii și anume, reciprocitatea. Acest principiu este la fel de ușor precum sună: tu îi faci o favoare unei anumite persoane, iar ea, la rândul ei, se va simți datoare să îți facă și ție o favoare. Vedem asta în contextele sociale aproape zilnic, deși de multe ori nu realizăm acest lucru; de exemplu, dacă un coleg ne dă proiectul lui, cu siguranță și noi ne vom simți datori să-i oferim, altă dată, un proiect, sau să-l ajutăm cu anumite chestiuni sau poate de data asta chiar să-i răspundem la telefon. Până și marele filosof Seneca spunea: „Un serviciu ar trebui păstrat ca o comoară îngropată adânc, pe care nu o dezgropi decât când este necesar.“
Don Corleone stăpânea această artă la perfecție: la început, după ce îl ajută pe unul dintre invitații la nuntă, nu uită să îi amintească faptul că poate va fi o zi în care va avea nevoie și el de ajutorul său și atunci să nu uite că i-a rămas dator. Acest simplu gest, de a-i reaminti celuilalt că ceea ce a făcut nu este gratis, stabilește încă din primele minute ale filmului dinamica dintre Don și celelalte personaje: el este liderul familiei și tot ceea ce face are un preț și un motiv.
Fii indispensabil
Un alt aspect extrem de important legat de stilul de conducere al lui Vito Corleone constă în abilitatea acestuia de a se face indispensabil.
Din punct vedere strategic, această trăsătură descrisă și de Robert Greene este crucială. Toți apropiații lui, dar și persoanele care doar auziseră de el știau că dacă se vor duce la Don Corleone își vor rezolva problemele. Pentru toate acestea, Vito nu cerea bani, scoțând, astfel, în evidență un alt aspect esențial, și anume că oamenii pe care-i cunoști și influența sunt mai importante decât câștigul financiar; banii vin și pleacă, dar loialitatea este mult mai greu de obținut.
Când a venit în America, Corleone era doar un imigrant care nu putea vorbi limba și care și-a văzut părinții uciși; a fost nevoit să lucreze la o prăvălie pe un salariu minim și, deși desigur că nu încurajează nimeni modul în care a început să câștige bani (furând din camioane), dacă nu ar fi fost caracterul său și calmul ieșit din comun, probabil că Vito Corleone ar fi rămas doar un simplu hoț. Și pentru a-și demonstra caracterul, când o bună prietenă a soției sale a venit în vizită, spunând că o să fie dată afară de proprietarul său, Don Corleone discută cu proprietarul (cu foarte mult respect și tact) și chiar plătește chiria femeii pe câteva luni. Așa cum spunea Ryan Holiday, cea mai bună publicitate e cea câștigată prin viu grai și, odată ce acest lucru s-a întâmplat, Vito a devenit acel om la care puteai apela pentru orice problemă, iar el nu făcea asta bazându-se pe violență (cum am putea crede), ci prin logică și bun simț, fără a rosti amenințări și dovedindu-se mereu a fi rezonabil.
℗PUBLICITATE
Conducerea transformațională
Există două forme principale de conducere (Bass,1990), cea tranzacțională, care se bazează, de obicei, pe muncă și pe recompensă (fiecare angajat este răsplătit pentru performanțele sale, iar liderul intervine doar dacă este o problemă) și conducerea transformațională, care surprinde existența unor elemente precum valorile, inspirația, viziunea și carisma liderului. În această conceptualizare, cel care conduce nu este doar un șef pentru care muncești ca să câștigi bani, ci este o persoană care se implică în munca angajaților și care îi motivează prin atitudinea și caracterul lui să facă cea mai bună muncă posibilă.
După cele prezentate, putem înțelege cum Don Vito era un astfel de lider: mereu corect și drept atunci când lua o decizie, avea grijă de angajați săi (de exemplu, atunci când unul din ei a intrat la închisoare, familia acestuia îi primea lunar salariul integral) și, așa cum am menționat la început, o persoană care inspira prin caracterul său, fiind omul pe care te puteai baza mereu.
Fii un maestru al comunicării nonverbale
Vito era calm, mereu politicos, avea un ton scăzut al vocii și un limbaj nonverbal ce arăta în mod clar dominanța: fie gesturi încete și exacte, fără a se grăbi să facă ceva (există o scenă la masa negocierilor în care acesta doar ridică ușor mâna, iar fiul său, Sony, se oprește din vorbit), fie gesturi largi, privirea în sus și pieptul în față.
Când trebuie să vorbească despre afaceri nu se pripește să arunce vorbe, stă calm, neclintit și vorbește doar când are un răspuns exact.
În ultimul rând, aș dori să menționez că nu putem idolatriza un astfel de personaj; cu siguranță a făcut lucruri rele, a fost un lider dur la nevoie, care și-a protejat imperiul cu orice preț. Însă un lucru care nu s-a schimbat pe tot parcursul vieții lui au fost valorile sale, modestia, chibzuința, dreptatea, faptul că încerca, pe cât posibil, să negocieze, nu să amenințe și, cel mai important, nu a lăsat setea de putere să-l facă să își piardă perspectiva.
Iar acest lucru este ilustrat de Francis Coppola și prin dihotomia morții celor doi lideri. Spre deosebire de tatăl său, Michael devine obsedat de putere odată ce preia conducerea. El ajunge să elimine din jurul său chiar și persoanele apropiate și, într-un final, moare singur, iar imperiul îi rămâne unui nepot înstrăinat.
Moartea lui Vito este ilustrată într-un mod mult mai simplu și pur: odată ce a lăsat afacerile familiei în mâna propriului fiu, acesta se bucură de lucrurile simple ale vieții, în special de timpul petrecut cu persoanele apropiate și, astfel, moare în grădină, jucându-se cu nepotul său.
Deși această ultimă idee pare cumva idealistă și deloc științifică, în orice am crede fiecare dintre noi, cu siguranță modestia, dreptatea, înțelepciunea, obiectivitatea – valori pe care le promovau și filosofii antici – sunt trăsături tot mai rare, în fuga noastră după avere și putere, dar care cu siguranță sunt răsplătite într-un fel sau altul.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
