Depresia e ca un parazit mare și cenușiu, care te golește încet-încet de viață. E o bestie autodistructivă născută din propria minte, față de care logica este cel puțin ineficientă, dacă nu chiar dăunătoare. Sau măcar așa se întâmplă în cazul meu.
Dacă anxietatea te face să te temi până și de propria umbră, depresia are efectul contrar. Te face mai realist. Chiar prea realist. Atât de realist, încât începi să simți acut lipsa de sens ori, mai bine zis, absurdul lumii în care trăiești.
Începi să te întrebi ce sens mai are, pentru ce să te mai zbați o viață, zi de zi? Ce sunt banii, puterea sau prestigiul, altceva decât niște ficțiuni perisabile pe care ni le tot repetăm unii altora până când le luăm drept adevăr?
Ajungi să-ți spui că, da, „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni“, dar nu te mai oprești prudent la concluzia Ecclesiastului, ci mergi până într-acolo încât nu-ți mai vine nici să te dai jos din pat. Și ceea ce începuse ca filosofie se transformă în tulburare de comportament. Fiindcă nu degeaba se spune că luciditatea absolută este forma supremă de nebunie.
Atunci când depresia devine cronică, lucrurile sunt clare: trebuie să mergi la un psiholog. Din fericire, se întâmplă rar și nu oricui. Dar ce te faci cu episoadele de lehamite, sictir, jemanfișism, care te pocnesc când îți e lumea mai dragă? Din te miri ce motive, de care habar n-ai, gen… prea puțin soare?
Mai întâi, sunt momente absolut firești în viața oricui și care nu sunt neapărat un motiv de îngrijorare. Dimpotrivă, absența lor cu desăvârșire ar trebui să te pună pe gânduri, fiindcă nu e o dovadă a fericirii, ci mai degrabă un semn de sociopatie.
Apoi, dacă o iei pe calea logicii atunci când ești deprimat, de obicei aduni o sumă de argumente discutabile care duc, invariabil, la concluzii demotivante. Și atunci?
N-am nicio rețetă universală anti-lehamite – și nici nu cred că există. Ceea ce funcționează pentru mine e foarte probabil să aibă efectul contrar (sau niciunul) în cazul altcuiva. În schimb, am găsit o povestioară, care mi s-a părut un bun punct de pornire în găsirea unei strategii personale anti-depresie.
℗PUBLICITATE
„Două broaște au căzut într-o ditai oala cu lapte. După câteva încercări nereușite, ambele au realizat că le va fi imposibil să mai iasă de acolo.
Prima broască și-a spus că, din punct de vedere logic, nu are niciun sens să se mai agite: de ce să-și prelungească inutil suferința, când și așa, după moarte, o așteaptă viața de apoi, raiul etc.? Așa că și-a pus labele pe piept și s-a dus la fund, murind împăcată.
A doua broască, mai proastă (și atee, pe deasupra) a refuzat să capituleze. Așa că s-a tot agitat de colo-colo, până când laptele s-a transformat în… unt! Din clipa în care a prins un pic de teren solid sub labe, broasca cea ilogică a făcut saltul afară din oală și dusă a fost.“
În mod normal, acționăm atunci când suntem motivați. Iar în lipsa motivației, suntem înclinați să ne comportăm ca prima broască. Adică să o lăsăm baltă. Ceea ce nu prea știm este că, dacă ne îndârjim să acționăm doar de dragul acțiunii, precum a doua broască, e foarte probabil ca motivația să se nască din senin. Ca untul din lapte. Nu e doar morala fabulei, ci un fapt confirmat de psihologi.
Nu mi-am propus să arunc logica de pe piedestal, dar nici să fac un cult în jurul ei. Am vrut doar să arăt până unde se poate întinde. Pentru că rațiunea, ca orice fenomen fizic, are și ea limitele ei. Dacă azi suntem unde suntem, ca specie și ca indivizi, e mult mai probabil ca meritul să fie al instinctelor și al automatismelor mentale, decât al religiei sau filosofiei.
Ok, am mai fost criticat că reduc mintea la materie – la creier, mai precis. Și, da, știu că știința nu poate încă demonstra cum din activitatea cerebrală se nasc gânduri și emoții. E doar o problemă de timp, până o va face: cunoașterea a avut și va avea mereu niște goluri. Dar ăsta nu e un motiv ca să le umplem cu superstiții sau pseudoștiință. Depresia e doar un fenomen psihic, ale cărui cauze nu le înțelegem prea bine. Prin urmare, îl tratăm cam pe bâjbâite.
Ok… și ce să faci, atunci când nu mai ai chef să faci nimic? Fă ca broasca supraviețuitoare. Fă ceva. Orice. Doar nu capitula.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
