Luna aceasta am stat de vorbă cu Oana Calnegru, pentru a afla ce ne recomandă în materie de filme psihologice. Oana este psiholog, psihoterapeut de familie și cuplu, coordonator de programe de formare, trainer în cadrul AMPP (Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie) și parte din echipa Centrului Reconectat. Recomandarea Oanei este o poveste plină de emoții, durere și lecții de viață.
„Unul din filmele mele preferate, pe care l-am văzut în urmă cu câțiva ani, este The Glass Castle (2017), o ecranizare a memoriilor cu același titlu, ale lui Jeannette Walls, apărută în 2005.
Filmul, care poate fi văzut și pe Netflix, în regia lui Destin Daniel Cretton, reușește să fie aproape la fel de bun precum cartea, chiar dacă, așa cum se întâmplă de obicei în scenariile adaptate pentru film, multe etape importante sunt omise sau reinterpretate. Pentru mine, filmul a fost o mare dragoste la prima vedere (chiar și la a treia revedere, mi-a plăcut la fel de mult!). Ulterior, am citit și cartea, care a fost, de asemenea, o surpriză la fel de plăcută. Așadar, The Glass Castle – atât filmul, cât și cartea – merită toată atenția noastră! Mai mult, filmul este foarte bun și pentru că are un casting excelent (Woody Harrleson, Naomi Watts, Brie Larson).
Firul roșu al filmului urmărește în dublu plan, al prezentului și al trecutului, povestea complicată a familiei lui Jeannette Walls (Brie Larson), o familie nonconformistă și nomadă, cu multe elemente de disfuncționalitate (dependența de alcool, codependență, tulburări psihice, neglijență, abuz fizic și emoțional, sărăcie, agresiune sexuală).
℗PUBLICITATE
Titlul filmului este metafora-simbol a unor vise (prea) mari care se transformă mai apoi, din nefericire, în promisiuni încălcate. Rex (Woody Harrleson), capul familiei, un personaj charismatic, inteligent și creativ, însă victimă a abuzului, în copilărie, ajuns un adult dependent de alcool, instabil emoțional și financiar, îi promite familiei pe care nu o poate întreține și care trăiește într-o sărăcie lucie că le va construi un castel de sticlă: un palat cu ferestre mari, cu o scară cristalină și celule solare ce produc electricitate. Ei chiar încep să lucreze la fundația castelului, care ulterior ajunge să fie groapa de gunoi a casei extrem de modeste în care trăiesc, simbolizând o altă metaforă subtilă a falselor speranțe.
Pe de altă parte, Rose Mary (Naomi Watts), mama care deseori își neglija cei 4 copii, adesea înfometați, pierdută în creațiile ei artistice, incapabilă de a menține siguranța în familie, le transmite copiilor o perspectivă plină de compasiune asupra vieții: «Nu trebuie să urăști niciodată pe nimeni, nici pe cei mai răi dușmani ai tăi. Fiecare are ceva bun în el. Trebuie să descoperi calitatea prin care compensează și să iubești omul pentru asta.»
Filmul reușește să surprindă complexitatea relațiilor de familie, a modului în care trauma îi leagă pe copii de îngrijitorii lor și a felului în care fiecare se luptă să transcendă efectele devastatoare ale abuzului și neglijenței, păstrând însă, în ciuda adversităților, o loialitate aproape instinctivă și un sentiment al iubirii necondiționate față de rădăcini. Filmul induce ideea analizării și înțelegerii propriei povești de viață și a procesului sinuos de-a face pace cu trecutul traumatic.
Dacă ți-e dor de o poveste de viață emoționantă, exprimată într-o notă de autenticitate crudă, cu un impact aproape visceral și efecte lacrimogene, îți recomand să vizionezi The Glass Castle cu inima și mintea deschise, pentru a observa cum acceptarea, iubirea și iertarea pot aduce vindecarea celor mai complexe relații pe care le avem, acelea de familie.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
