skip to Main Content
Vinovatul Fără Vină. Despre Iertarea De Sine

Vinovatul fără vină. Despre iertarea de sine

Există răni pe care nu le purtăm la vedere, pe care doar sufletul nostru le știe. Ne-am confruntat cu ele încă din copilărie și sunt reactivate ocazional în viața noastră de adulți. Experimentăm trădarea, respingerea, neîncrederea, abandonul, nedreptatea. Rănile din copilărie sunt parte din personalitatea noastră de adult și, de fiecare dată când ne simțim răniţi, ego-ul nostru este cel care vrea să creadă că celălalt este răspunzător. Practic, încercăm să găsim un vinovat. Fiecare dintre noi are un set de sentimente susținute de mituri inconștiente despre sine, despre viață și despre ceilalți.

Persoanele care sunt sensibile la respingere se tem și anticipează că partenerii le pot abandona în orice moment, indiferent de credințele reale ale partenerilor. Din cauza temerilor și așteptărilor proprii, persoanele cu sensibilitate la respingere pot interpreta greșit și pot denatura acțiunile celorlalți. O persoană sensibilă vizavi de respingere nu consideră conflictul drept o oportunitate de creștere, ci mai degrabă o altă amenințare care duce la respingere. Această sensibilitate provine adesea din experiențele trecute în care chiar a fost respinsă de altcineva. Persoanele cu o mare sensibilitate la respingere răspund adesea la aceasta cu ostilitate și furie.

Dacă în copilărie ne-am confruntat cu un model de atașament ambivalent (anxios), ca adulți vom fi mereu nesiguri în relațiile noastre. Ne vom simți de multe ori disperați și ne vom asuma rolul „urmăritorului“.

Principala cauză a unei răni provine din incapacitatea de a ierta ceea ce ne facem nouă înşine sau ceea ce le-am făcut altora. E greu să ne iertăm pe noi, fiindcă de obicei nu realizăm faptul că suntem ranchiunoşi faţă de propriul sine. Și cu cât este mai adâncă rana respingerii, cu atât ne vom respinge mai mult pe noi înșine sau vom respinge mai mult alte persoane, situaţii sau proiecte.“ – Lise Bourbeau

Psihicul este constituit din toate sentimentele, opiniile, convingerile pe care ni le-am integrat, aproape fără știrea noastră. Credințele noastre ne creează realitatea lăuntrică și ne modelează universul. Ele ne țin captive în rețeaua lor de obiceiuri constrângătoare. Acceptăm cu ușurință experiențele ce corespund contextelor pe care le știm bine și care ne confirmă ceea ce știm. Respingem evenimentele diferite și tot ceea ce vine să ne contrazică credințele. Trăim copleșiți de lucruri nespuse, de atitudini rigide, de credințe devalorizante. Este un cerc vicios: ne credem respinși, prin urmare trăim în permanență cu sentimentul că ceilalți ne vor respinge și în final exact asta se va întâmpla – pentru că vom avea un comportament care îi va determina pe ceilalți să ne respingă. Forța unei convingeri atrage după sine o modificare a propriului comportament, care se va adapta la ceea ce ne provoacă teamă. Cu cât frica de respingere este mai mare, cu atât supraevaluăm vizibilitatea „semnalelor“ care par să ducă la respingere. Sub efectul rănii emoționale, nu este indicat să generalizăm suspiciunea ulterioară, aplicând-o tuturor celor cu care relaționăm. 

Când cineva crede în mod greșit că va fi respins, va începe să se simtă supărat. Iar ceea ce urmează să se întâmple este ceea ce poartă numele de „profeție auto-împlinită“: o idee falsă despre o situație, care face ca persoana cu credința respectivă să acționeze în așa fel, încât ideea falsă să devină reală. Când credem în mod greșit că partenerul ne va respinge, devenim defensivi, anxioși, supărați. În cele din urmă, aceste comportamente pot provoca respingerea – care nu a fost acolo de la început. Începem să căutăm semne despre ceea ce credem că funcționează prost, în loc de semne despre ceea ce se întâmplă de fapt. Când nu învățăm să punem la îndoială ceea ce presupunem că ar face ceilalți, ne facem singuri viața mai grea.

Cei care au o teamă de respingere au adesea dificultăți în a-și exprima propriile nevoi. S-ar putea să își dezvolte și sentimente de gelozie sau neîncredere în celălalt, deoarece frica de respingere se transformă într-o teamă de abandon. Acest lucru este uneori exprimat prin comportamente nesănătoase, precum verificarea mesajelor sau a conturilor de pe rețelele de socializare. Frica de respingere duce la comportamente nesigure și ineficiente. Când oamenii se simt respinși sau abandonați, ei se plâng de „sentimente rănite“ sau de „inimi zdrobite“. Cercetările au arătat că respingerea activează unele dintre regiunile neuronale care sunt activate în cazul durerii fizice, concluziile sugerând astfel că respingerea poate fi într-adevăr „dureroasă“. 

Dacă ne reținem încontinuu de la a interacționa cu oamenii din cauza fricii noastre de respingere, ajungem să pierdem potențialul de fericire, afecțiune, distracție și entuziasm pe care alți oameni ni-l pot oferi. Pentru a depăși teama de respingere, este nevoie de o bună conectare cu persoanele care ne iubesc.

Așadar, singura modalitate de a elimina complet durerea și anxietatea respingerii este să iubim cu adevărat, să ne apreciem și să ne respectăm.

Simona Ioniță

Simona Ioniță este editorul AgentiaDeCarte.ro, autoare a trei cărți și blogger din 2008. Absolventă a Cursurilor Postuniversitare de Relații Publice, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea București). Pasionată de cărți, psihologie, teatru și călătorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută