fbpx
skip to Main Content

Dolce far niente – întotdeauna cuvintele astea au avut pentru mine o muzicalitate aparte: evocă plaje nesfârșite, umbrite de chiparoși, sunetul lin al valurilor care se sparg de țărm și o briză încărcată cu aromă de lămâi și portocale. Și da, ar fi minunat dacă aș putea păstra această imagine în minte cât mai mult timp. Doar că, revenind pe plaiuri mioritice, la limba în care creierul meu a învățat să verbalizeze, îmi sună în cap faptul că „stau degeaba“ și că „tai frunză la câini“. Moment în care plaja dispare și apare sentimentul de urgență dat de faptul că „pierd timpul“ și că mai bine aș face ceva folositor în loc să stau să „visez cai verzi pe pereți“.

Suntem modelați de mediu din fragedă pruncie

Psihologul Lev Vîgotski (1896-1934) considera că dezvoltarea cognitivă este, în esență, un proces social. Atunci când suntem mici începem să cunoaștem lumea prin interacțiunea pe care o avem cu mediul și cu cei din jur. Astfel, mediul particular la care suntem expuși și interacțiunile cu persoane mai competente devin parte integrantă a dezvoltării noastre cognitive. Doar că la vârste mici, preluăm mesajele din mediu în mod automat și le asimilăm ca atare pentru că nu avem încă dezvoltarea cognitivă necesară ca să le evaluăm critic. Mesajele pe care le primim în copilărie rămân însă încastrate în fibrele intime ale psihicului nostru. Alături de experiențele de viață timpurii prin care trecem, în funcție de modul în care am fost ajutați să le facem față și de moștenirea genetică (temperament), ajungem să ne raportăm într-un anumit fel la noi, la lumea din jur și la situațiile de viață prin care trecem. Ne pricopsim astfel cu o pereche de ochelari cu lentile felurite prin care ajungem să vedem lumea și pe noi înșine. Dacă lentilele bat spre roz sau o altă nuanță pastel, e chiar minunat. Lumea pare frumoasă, senină, oamenii par mai sereni văzuți în roz și chiar și o zi ploiasă poate avea un iz de optimism. Dar dacă lentilele noastre bat în gri închis sau bleumarin, lucrurile nu mai par atât de drăguțe. Atunci, chiar și zilele însorite par întunecate, iar dacă se înnorează puțin, avem impresia că vine o adevărată furtună.

Și lucrurile nu ar fi chiar atât de complicate dacă am ști că purtăm ochleari. Doar că nu știm, pentru că nu ne amintim să-i fi pus vreodată pe ochi. Și-atunci concluzionăm că așa suntem noi, fundamental, că așa ne-am născut și nu reușim deloc să îi înțelegem pe cei care ne spun că de fapt afară e soare când la noi se vede înnorat.

Bagajul cu care plecăm la drum

Întotdeaua mi-a plăcut limba română. Mi se pare că este extraordinar de plastică și de fluidă și cred că, prin intermediul ei, poți exprima infinit mai bine decât în alte limbi o varietate de emoții și senzații într-un mod extrem de nunațat. Nu m-am gândit niciodată însă la cum această limbă și-a lăsat amprenta asupra felului în care mă raportez la anumite lucruri; și nu mă refer neapărat la limba în sine, cât la modul în care oamenii dragi din viața mea (adică persoanele de atașament primar) au ales să se folosească de resursele acestui grai în relația cu mine.

Nu mi-a fost niciodată ușor să iau pauză. Mi se pare tot timpul că dacă fac asta pierd ceva – fie timp (pentru că ziua are un număr limitat de ore, dintre care unele sunt pentru somn), fie posibilitatea de a acumula noi cunoștințe sau expertiză (oricând simt că aș putea să mai citesc niște cărți sau să mai fac niște cursuri). Până să ajung, acum ceva timp, într-un stadiu avansat de oboseală și anxietate, nu m-am gândit niciodată de unde vine acest fel al meu de a fi. Știam că așa sunt eu, că așa am fost întotdeuna și nici nu mă gândeam că e nevoie să schimb ceva pentru că, nu-i așa, ce rău e în a face lucruri și a fi tot timpul „ocupat“? Mai mult, trăind într-o societate care valorizează oamenii permanent ocupați – dacă ești ocupat înseamnă că serviciile tale sunt solicitate, că ești o resursă finită pe care o vor mai mulți și prin urmare ești valoros – lentilele meu păreau a fi la fel cu ale multora din jurul meu.

Am început să explorez acest comportament (de a munci excesiv și de a mă implica în foarte multe activități) doar după ce am ajuns aproape de burnout. Mânată de curiozitate am început să sondez în propria poveste viață pentru a înțelege cum am ajuns să fiu ceea ce sunt. Mi-am amintit cum, atunci când eram la grădiniță, îmi ajutam bunica să facă treabă prin casă (în joacă, bineînțeles) și cum ea, tot în joacă, îmi spunea: „Nu sta, că-ți stă norocul!“ Am auzit de multe ori, cu referire la persoane care erau mai boeme, că „visează cai verzi pe pereți“ și că „norocul ți-l faci cu mâna ta“. Am învățat că nu e bine să „lași pe mâine ce poți face azi“ și că „omul harnic și muncitor de pâine nu duce dor“. Totodată, am realizat că nu am nicio amintire în care mă jucam cu mama, pentru că era mai tot timpul ocupată fie cu serviciul, fie cu treaba în casă. Îmi amintesc cum, de-a lungul anilor, mi-am văzut părinții învățând iar și iar pentru diferite examene pentru a accede pe o treaptă superioară în profesia lor. În lumea copilăriei mele nu au existat adulți care să-și permită clipe de relaxare, de reverie, de repaos. Astfel, nici eu, la rândul meu, nu am învățat să fac asta. 

℗PUBLICITATE



Lumea copiilor noștri este lumea noastră

Viețile copiilor sunt pline de experiențe cu adulții care au potențialul de a le extinde cunoașterea despre lume. Orice progres pe care îl facem începând din copilărie în plan intelectual își are rădăcinile în contexte culturale și interpersonale. De aceea sunt atât de importanți „cei șapte ani de acasă“ – ei conturează și mediază, de fapt, toată existența noastră de mai târziu.

Astfel, cred că este important să ne gândim la mesajele pe care le-am primit în decursul timpului și să le analizăm semnificația, dar și povestea. De unde vin ele? Ce au trăit cei din familiile noatre de au ajuns să creadă în aceste mesaje? Ce au vrut cei dragi, de fapt, să ne transmită? De ce au vrut să ne protejeze? 

Pe urmă, este important ca noi să conștientizăm, la rândul nostru, ce mesaje le transmitem, de multe ori inconștient, copiilor noștri. Cum se leagă aceste mesaje de istoria noastră de viață și de cea a familiei din care provenim? Vrem oare să transmitem mai departe toate mesajele cu care am crescut noi?

Copii fiind, nu am putut alege cu ce bagaj plecăm de acasă, dar ca adulți conștienți de lumea noastră interioară, stă în puterea noastră să alegem ce moștenire transmitem mai departe copiilor noștri. 

Alina Uricec

Alina Uricec este psiholog, trainer și coach. A absolvit cursurile facultății de psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai și formarea în terapia de cuplu și familie din cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Crede că fiecare dintre noi are un izvor de resurse pe care îl putem descoperi atunci când ne aplecăm cu răbdare, compasiune și curiozitatea asupra lumii noastre interioare.

Back To Top
Caută