fbpx
skip to Main Content

Suntem înconjurați de atât de multe aplicații de socializare și comunicare, încât cu greu am putea spune că ne simțim în vreun moment singuri. Asta deoarece, teoretic, suntem la un click distanță de întreaga lume. Și totuși, în toată această plajă largă de opțiuni digitale audio-video, au fost două luni (cele de stare de urgență) în care nu am putut face un lucru pe care tehnologia, până la ora actuală, nu l-a putut înlocui: atingerea. 

Simțul tactil este unul dintre puținele simțuri pe care mediul online nu îl poate reproduce, chiar dacă am putea spune că, de vreme ce ne vedem și ne auzim, este ca și cum am fi împreună. 

Dacă trecem de la digital la relațional, adevărul este că prima clipă de viață, atunci când venim pe această lume, este încununată de o îmbrățișare a mamei. Fără să ne dăm seama, este acel moment în care ne simțim iubiți și în siguranță. El rămâne stocat în memoria noastră și, fără să avem o explicație, asemeni unui automatism, de cele mai multe ori atunci când dăm de greu, folosim îmbrățișarea drept pansament pentru probleme. Acesta este unul dintre exemplele prin care dovedim unicitatea și superioritatea simțului tactil, în detrimentul tehnologiei, chiar dacă (în apărarea acesteia din urmă) am putea spune că micșorează dorul de cei dragi, prin capacitatea sa audio-video.

Efectele privării de afecțiune

Atingerea este un comportament non-verbal cu efect puternic în interiorul relațiilor interumane. Astfel că, nu de puține ori, auzim persoane care, după izolare, au avut o nevoie acută de a căuta interacțiunea fizică, tocmai pentru a experimenta atingerea. Fie că vorbim de o atingere amicală sau de o îmbrățișare, fie de o tapotare pe umăr atunci când ne este greu, contactul fizic are valențe mult mai puternice asupra fizicului și psihicului nostru decât ne-am putea imagina.

Kory Floyd (profesor de comunicare la Arizona State University) a scris pe larg despre efectele privării de afecțiune tactilă asupra psihicului uman, precizând că „oamenii care trăiesc singuri sunt, cu siguranță, mai susceptibili, și, acum, cred că este rezonabil să argumentăm că aproape oricine este mai sensibil decât în mod normal la lipsa de atingere și la alte forme de comportament afectuos“.

Iar acest lucru se întâmplă pentru că suntem proiectați să trăim în comunitate, să simțim și să ne simțim unii pe ceilalți.

Nevoia de contact interuman cutanat

Mergând pe acest filon, Francis McGlone (profesor de neuroștiințe la John Moores University din Liverpool) susține că „toate primatele sunt conectate prin contact, indiferent că ne place sau nu“. Însă, pentru prima dată, omenirea s-a confruntat cu absența a ceva ce ni se cuvenea și căreia, poate, nu-i simțeam absența atât de acut ori cel puțin nu o conștientizam sau nu tânjeam după ea cum o facem în prezent.

De asemenea, McGlone face distincția între reacția imediată pe care o are atingerea asupra psihicului și nervii de tipul „C-tactil“. Diferența dintre ele este dată, potrivit prof. McGlone, de timpul de propagare, acesta din urmă având un tempo mai lent: „Eliberează oxitocina, un hormon cu rol fundamental în comportamentul nostru social; are efect asupra nivelului nostru de dopamină (ce reprezintă sistemul de recompensă a creierului), are impact asupra eliberării serotoninei (legată de fericirea și bunăstarea proprie), dar și asupra stresului (ajutând la scăderea ritmului cardiac).“

Fasciculele nervoase „C-tactil“ își demonstrează capacitatea la anumiți parametri. Potrivit cercetătorilor, după ani întregi de studiu s-a dovedit că intervalul de timp optim este de 3-5 secunde, iar temperatura adecvată este cea a corpului – de unde tragem concluzia că acționează în mod desăvârșit când pielea se atinge de o altă piele.

℗PUBLICITATE


Atingerea – vitamină pentru sănătatea noastră  

Dr. Tiffany Field de la Miami School of Medicine (fondatoare a Touch Research Institute) apreciază că „mișcarea pielii stimulează receptorii de presiune, care sunt transmiși nervului vag (cel mai mare nerv cranian, cu multe ramificații în corp); activitatea vagală crescută calmează sistemul nervos și totodată reduce cortizolul (hormonul stresului)“. Astfel că, dacă la prima vedere am putea spune că o atingere apropie oamenii și îi ajută să fie mult mai intimi, în fapt, îmbrățișarea, masajul sau tapotarea au efecte benefice nebănuite. De asemenea, tot dr. Field aruncă o privire și asupra persoanelor singure sau internate în spital, dar și asupra celor ce se află în relații amoroase incipiente, care cu siguranță simt o nevoie mai stringentă de conectare fizică. 

Un alt grup care suferă de privare tactilă este cel al persoanelor aflate la închisoare, care sunt lipsite nu numai de libertate, ci și de afecțiune. Probabil că în cele 2 luni de stare de urgență am trăit cu toții câte puțin din lipsa de libertate pe care o au de îndurat prizonierii. 

În perioada 25 martie – 5 mai, echipa lui Field a efectuat un sondaj, aplicat pe 260 adulți, iar rezultatele au arătat că 43% dintre repondenți au experimentat singurătatea, 58% s-au simțit izolați și 42% au resimțit lipsa atingerii. Rezultatele studiilor echipei sale se reflectă nu numai în rândul adulților, ci și în cazul copiilor și chiar al adolescenților. Astfel că bebelușii ce sufereau de lipsa atingerii (în special în orfelinate, acolo unde aceștia erau neglijați și privați de afecțiune) ajungeau să fie nedezvoltați armonios (atât fizic, cât și psihic), rezultatele RMN-urilor subliniind faptul că până și creierii lor erau mai puțin dezvoltați ca dimensiune, copiii fiind diagnosticați cu tulburări psihice din cauza ticurilor fizice prezente. Totodată, studiile au arătat că rolul atingerii cutanate este primordial și în cazul adolescenților și al preadolescenților (cei care nu erau privați de afecțiune având comportamente mai puțin agresive), dar și în cazul animalelor (ce reacționau mai degrabă la atingere, decât la laudele aduse de stăpânii lor).

Atingerile sunt considerate adevărate vitamine, fiind „prescrise“ de specialiști în cât mai multe reprize, ele neavând reacții adverse. De aceea, sunt recomandate atât în stări emoționale pozitive, cât și în cele negative. Autoizolarea ne-a făcut să înțelegem că în viață avem, de fapt,  nevoie de puține lucruri pentru a supraviețui. Însă, în același timp, ne-a învățat că factorul uman nu poate fi înlocuit de tehnologie. 

Este momentul să ne regândim interacțiunile cu ceilalți, să începem să ne bucurăm autentic de cei dragi și fizic (nu doar virtual) și să-i apreciem mai mult ca oricând. Acest îndemn este valabil și pentru colocatari, întrucât unii părinți apreciază că este suficient să-i îmbrățișeze pe cei mici doar atunci când sunt bebeluși, așa cum unii parteneri dau dovadă de afecțiune mai mult în prima parte a relației (atunci când dorința de a se cunoaște și de a se întâlni sunt crescute), îmbrățișările rărindu-se pe măsură ce ei înaintează în relație și se pierd în valurile tumultoasei ale vieții.

Relațiile nu ni se cuvin de la sine. Ele sunt organisme vii, care se pot destrăma la fel cum se pot închega, dacă nu le acordăm grijă, timp, iubire. 

Stă în puterea noastră să fim deschiși și să le răspundem apropiaților noștri cu dragoste și empatie, cât mai des cu putință.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Back To Top
×Close search
Caută