Cu toții admirăm marile reușite ale unor personalități publice (sportivi, inventatori, antreprenori ș.a.m.d.), fără a fi conștienți de eforturile și sacrificiile pe care ei le-au făcut pentru a ajunge la acele realizări. Ne putem simți inferiori, comparându-ne cu un om care are o vârstă apropiată de noi, dar este campion mondial la un sport. Sau care deja are un mic imperiu financiar. Și, adesea, asta ne face să ne criticăm, să simțim că nu ne utilizăm potențialul pe deplin sau că greșim undeva. Începem să minimalizăm lucrurile bune din viața noastră, pe care până atunci le apreciam. Ne temem că ne „plafonăm“, dacă ne declarăm mulțumiți de ceva. Și începem să căutăm asiduu, disperați și încrâncenați, acel „proiect“ care să ne permită să ne demonstrăm valoarea, capacitatea sau potențialul. Însă încrâncenarea are, de obicei, efect invers. Cu cât ne încrâncenăm mai tare să realizăm ceva, cu atât mai departe pare obiectivul nostru. Și ne gândim că, atunci când vom reuși acea performanță excepțională, vom putea fi mândri de noi (în fața celorlalți) și vom fi fericiți. Așa să fie oare?
Adevărul este că nu toți avem calitățile necesare pentru a ajunge la realizări ieșite din comun. Avem potențial, putem chiar să avem un anumit talent, însă REALIZAREA nu este garantată doar de calitățile noastre. Adesea, realizarea ține și de anumite circumstanțe de viață, de un anumit climat socio-politic – în care calitățile cuiva (în comparație cu ale altora), plus munca și efortul de care a fost capabil să-l ducă la o reușită remarcabilă. Asta nu înseamnă că reușita este doar o chestiune de șansă. Nicidecum. Însă o reușită excepțională este adesea rezultatul mai multor factori care converg cumva, în mod fericit, într-un anumit moment.
Sunt ferm convinsă că, de-a lungul istoriei, au existat numeroși iluștri necunoscuți care au avut un potențial egal (dacă nu, superior) celor intrați în cărțile de istorie prin realizările lor. Căci istoria consemnează numai reușitele. Poveștile de viață, detaliile, circumstanțele în care au loc marile realizări se pierd în negura vremii. Am urmărit la un moment dat un documentar despre Charles Goodyear, inventatorul cauciucului vulcanizat. A investit incredibil de mult timp și resurse în urmărirea pasiunii sale. La un moment dat, el și familia sa ajunseseră să trăiască în condiții îngrozitoare; un copil i-a murit din cauza vieții sărăcăcioase pe care o aveau. Totuși, el nu a renunțat și, într-un final, a descoperit procedeul de vulcanizare a cauciucului, l-a patentat și a încercat să pună pe picioare o afacere. A eșuat însă. Goodyear era un bun inventator, nu însă și un bun antreprenor. A murit sărac. Compania Goodyear nu este a urmașilor săi, nu e a familiei sale. Cei care au pus pe picioare compania care-i poartă numele au ales să îl omagieze astfel. El însă a murit sărac și trist, fără să apuce să vadă adevărata amploare a schimbărilor generate de invenția sa. (A murit în 1860, înainte ca industria auto să ia avânt și premiile de formula 1 să fie câștigate cu cauciucurile vulcanizate prin procedeul descoperit de el).
A avut Charles Goodyear o realizare remarcabilă? Cu siguranță, a produs ceva ce a schimbat lumea. A fost el excepțional? Desigur, prin capacitatea sa de a-și urmări scopul până la final, indiferent de obstacole și costuri, dar și prin disponibilitatea de a sacrifica totul (inclusiv siguranța și sănătatea familiei sale). A fost Charles Goodyear un om fericit și conștient de „excepționalitatea“ realizării sale? Mă îndoiesc. A fost familia sa fericită și mândră de realizarea lui? Mă îndoiesc. Soția sa, probabil, a blestemat întreaga lui activitate profesională, în special după ce le-a murit un copil.
℗PUBLICITATE
De ce, această mică lecție de istorie? Mi-am dorit să ilustrez că două concepte pe care noi le legăm adesea în mintea noastră nu sunt neapărat conectate: realizarea excepțională și fericirea. A fi un om excepțional, cu o realizare excepțională, nu înseamnă neapărat a fi fericit și a apuca să trăiești conștient „excepționalitatea“ realizării tale. Mai mult decât atât, o realizare excepțională nu înseamnă neapărat calea spre fericire. Istoria e plină de mult mai multe exemple de realizări excepționale, invenții și descoperiri care au schimbat lumea. Însă autorii acestor realizări au fost departe de a fi fost fericiți sau de a li se fi recunoscut meritele în vreun fel.
Adesea, pentru a fi excepțional într-un domeniu al vieții tale (de exemplu, în cel profesional), este nevoie să sacrifici un alt domeniu al vieții tale, unde să fii submediocru (de exemplu, în cel personal). Este un mit care ne creează multă nemulțumire de sine și suferință, acela că poți fi excepțional în toate. Poți, oare, să fii un cercetător de renume internațional, să ai invenții revoluționare, dar în același timp să te remarci ca un partener grijuliu și afectuos, un părinte răbdător cu copiii și un bun prieten – și să mai ai timp și de un concert sau un festival? Mă îndoiesc sincer. Dar mulți dintre noi cred că da și acest ideal este cel la care aspiră. Adesea, media și social media ne „ajută“ să ne stabilim exact acest gen de ideal, ne dau iluzia că există astfel de ființe omnipotente în univers și că acesta este nivelul la care trebuie să aspirăm.
N-aș vrea ca acest articol să devină un soi de pledoarie pentru ideea că toți trebuie să ne mulțumim cu puțin. Nicidecum. Cred că e foarte important ca toți să ne realizăm cât mai mult potențialul și să trăim „din toată inima“ vieți de care să fim satisfăcuți, asfel încât să lăsăm ceva în urma noastră. Iar pentru unii dintre noi, asta poate înseamna să urmărească asiduu o realizare excepțională, într-un anumit domeniu profesional. Dar nu pentru toți. Pentru alții, realizarea de excepție poate fi o relație de cuplu minunată, o familie frumoasă. Poți fi o prietenă de excepție pentru cei apropiați. Poți fi un bun profesionist în domeniul tău – cel prin intermediul căruia o realizare excepțională (un nou tratament) ajunge la mai multe persoane (fără să fi fost tu cel care a inventat tratamentul).
Aș vrea, însă, ca acest articol să spulbere ideea că, pentru a fi fericiți și mulțumiți de noi înșine, avem nevoie de o mare realizare și de aplauze la scenă deschisă din partea unui „public“. Fericirea și performanța sunt adesea „tovarăși“ de drum incompatibili, care se șicanează și nu prea merg împreună. Nu toți putem avea realizări remarcabile, demne de cărțile de istorie. Însă partea bună este că nici nu trebuie. Putem avea un impact excepțional în comunitatea din jurul nostru. Și cu cât vor fi mai mulți astfel de oameni „nu tocmai excepționali“, dar performanți și echilibrați, în cât mai multe domenii din viața noastră, cu impact pozitiv asupra comunității din jur, cu atât lumea va fi un loc mai bun. Nu vom ști exact cui să-i mulțumim pentru asta, dar vom fi mulțumiți de viața noastră și vom lăsa în urmă o lume ceva mai bună – pentru urmașii noștri. Iar ei, pentru urmașii lor. Și tot așa. Nu e asta cea mai mare realizare dintre toate?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
