Într-o scrisoare primită pe adresa Paginii de Psihologie, citim: „Sunt de zece ani într-o relație în care prietenul meu m-a mințit, înșelat, lovit. La fiecare ceartă, dispare și apoi apare după două săptămâni. De fiecare dată când pleacă, îmi promit că nu-l mai primesc; și de fiecare dată când reapare, îl primesc. Nu pot uita și ierta suferința produsă și, totuși, continui la fel. M-ați putea ajuta cu un sfat? Ce să fac, ca să am tăria de a încheia relația asta, care îmi face rău?“
Aș începe răspunsul către cititoarea noastră tot cu o întrebare: „Oare, cum de ajungem noi, oamenii, să stăm ani de zile în relații în care suferim?“ Răspunsul este mult mai complex decât ceea ce am să detaliez eu în rândurile următoare, dar pentru început este important să înțelegem cum evoluează relațiile în timp.
Un important principiu relațional este acela că nicio relație nu este imuabilă. Relațiile (ca și oamenii, de altfel) se transformă organic, odată cu trecerea timpului. Unele evoluează, se maturizează și ajung să fie o resursă de siguranță, de încredere și de stare de bine pentru partenerii aflați în ea; iar altele involuează și capătă un aer de toxicitate, din cauza modalităților prin care partenerii ajung să se rănească în mod constant, fără a-și mai găsi abilitatea de a se recupera sau vindeca.
Orice relație semnificativă merită stăruința noastră, pentru a o face să evolueze, pentru a o îmbunătăți. Toate relațiile de lungă durată se construiesc cu implicare, cu efort de menținere și de ajustare permanentă. Simpla prezență fizică într-o relație nu presupune și o investiție în starea de bine relațională, tot așa cum faptul că ne aflăm într-o bucătărie nu ne transformă automat în bucătari. Când măsura efortului – fie prea mult, fie prea puțin – ajunge să fie masiv disproporționată în raport cu aspectele pozitive pe care le resimțim în relație, acesta ar putea fi precum un cod roșu, care dă semnalul că ar fi timpul să ieșim din acea relație.
Știu că este un refren deja bine știut acesta: „Toate relațiile de cuplu sunt caracterizate de suișuri și coborâșuri.“ Îmi place să descriu această dinamică relațională prin metafora valurilor mării – o ondulație inerentă vieții în sine, la fel cum o apă înghețată este lipsită de viață. Aceeași ondulație este caracteristică și relațiilor de durată, aceasta fiind modulată de felul în care partenerii se influențează reciproc sau fac față influențelor venite din exteriorul relației. Când o relație ajunge să fie definită de coborâșuri ample și cutremurătoare, iar suișurile îi sunt firave și nesemnificative, această dinamică nu mai denotă o interacțiune sănătoasă între parteneri.
Cum recunoaștem o relație disfuncțională sau toxică?
Ca psihoterapeut de cuplu, întâlnesc deseori în munca mea din cabinet adulți care au o dificultate în a evalua gradul de toxicitate al relației în care se află sau de a-și asuma decizia de a pune capăt unei relații care le aduce multă suferință. Aceștia sunt tributarii unei fantezii în care își închipuie că, dacă ar depune mai mult efort, dacă ar mai da o șansă, dacă ar face gesturile necesare, dacă ar alege cuvintele potrivite, relația lor ar fi salvată. Din păcate, de puține ori acest lucru se dovedește adevărat pentru relațiile în care avem episoade repetate de abuz sau de trădare.
Ceea ce cred că le este cel mai greu oamenilor… este să renunțe la ideea de a avea „o relație care ar putea funcționa, dacă unul dintre ei s-ar schimba“. Adevărul este că o relație ajunge să funcționeze pozitiv doar dacă ambii parteneri își iau angajamentul schimbării propriilor mecanisme disfuncționale pe care le manifestă în relație. Doar unul dintre parteneri nu va avea suficientă forță să schimbe întreaga dinamică a unei relații, fără implicarea celuilalt.
Relațiile sănătoase au la bază o negociere a nevoilor și dorințelor ambilor parteneri. „Compromisul“ sau acel ingredient „win some lose some“ este esențial pentru ca cei doi parteneri să își resimtă suficient de împlinite nevoile relaționale. Respectul reciproc presupune cunoașterea și luarea în considerare a limitelor ce țin de integritatea fizică sau emoțională a fiecăruia. Iar încălcarea acestor limite înseamnă o formă de abuz. Abuzul fiind toxic pentru o relație, o va deteriora și, în cele din urmă, o va neutraliza.
℗PUBLICITATE
Într-o relație sănătoasă, ambii parteneri se regăsesc, pe rând, în rolul de a fi sprijiniți sau de a-i fi sprijin celuilalt. Într-o relație toxică, este evident dezechilibrul în care doar unul dintre parteneri e susținut, în detrimentul constant al celuilalt.
Într-o relație sănătoasă, atunci când relația se confruntă cu adversități din exteriorul relației, acest aspect vine și întărește zidurile relației, aducându-i pe parteneri mai aproape unul de altul. Într-o relație în care nu există ideea de unitate, de apartenență, de siguranță și de reciprocitate, partenerii ajung să se distanțeze și să se separe, atunci când se confruntă cu divergențe sau atitudini ostile din exterior.
Semnele distinctive ale unei relații toxice includ orice formă de violență, agresiune sau abuz. Însă, adesea se întâmplă ca indicatorii să fie mai subtili – precum o stare de nefericire persistentă sau o senzație de disconfort accentuat, mai ales în preajma partenerului. Minciuna și trădarea sunt comportamente care șubrezesc cel mai mult încrederea, care este una dintre pietrele de temelie ale unei relații. Chiar dacă, în timp, ajungem să reconstruim încrederea și ambii parteneri își oferă multe asigurări și reasigurări, partenerul rănit sau trădat rămâne cu o anume fragilitate, tradusă prin emoții de gelozie, de suspiciune sau de nesiguranță.
Pe scurt, în relațiile disfuncționale întâlnim interacțiuni marcate de multă reactivitate negativă, partenerii purtând în ființa lor multe răni nevindecate din copilărie sau din relațiile anterioare, precum și nevoi nesatisfăcute pe termen lung – toate acestea alterând relația și transformându-i.
Cum putem ieși dintr-o relație disfuncțională?
Alegerea de a ne separa de partener, chiar și într-o relație cu multe elemente de disfuncționalitate, nu e ușoară. Pot exista multe mecanisme interne, precum și o serie de argumente pe care ni le spunem sau care ni se spun (și care fac dificilă decizia de a părăsi o relație). Această decizie devine cu atât mai dificilă, atunci când partenerii au un trecut comun de lungă durată, ca să nu mai spun de existența copiilor din relația respectivă (care îngreunează fundamental luarea deciziei). Pe de altă parte, atunci când stăm prea mult într-o relație în care experimentăm o permanentă stare de nefericire, în care există abuz și trădare, stima de sine se erodează, iar încrederea în propriile capacități și mai ales curajul de a lupta pentru sine se sting treptat.
Pentru a găsi tăria de a încheia o relație care ne face rău, așa cum se exprima cititoarea noastră, ne poate fi de ajutor să ne focalizăm energia pe alte aspecte ale vieții noastre (de exemplu, zona profesională sau cea de dezvoltare personală, explorarea unor hobby-uri sau alte relații sănătoase). De asemenea, să încercăm să înțelegem motivele pentru care, ani de zile, am stat într-o relație toxică poate fi un demers util în direcția de a ieși din ea, odată ce aspectele acestea sunt abordate (poate fi vorba de situația locativă sau de rațiuni financiare, o stimă de sine și o încredere în forțele proprii scăzute etc.). În plus, să cerem sprijinul celor apropiați ori să apelăm la ajutorul specializat al un psiholog sau duhovnic poate fi un demers pozitiv pentru a ne separa de un partener care ne rănește sau a ne vindeca după o relație toxică.
În cele din urmă, am ajuns să cred că iubirea și fericirea nu-și fac cuib mereu în aceeași casă. Am trăi cu toții într-o lume mult mai bună și mai frumoasă, dacă ar fi așa. Sunt de părere că este foarte important să avem disponibilitatea de a depune efort și chiar de a face sacrificii, într-o relație semnificativă așa cum este relația de cuplu. Dar există câteva caracteristici esențiale ale ființei umane pe care consider că nu ar fi bine să le sacrificăm niciodată într-o relație: integritatea, demnitatea, stima și respectul de sine.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
