Ființa umană are dimensiuni complexe: avem și conștient și inconștient, și rațiune și simțire, suntem o populație de subpersonalități, de diferite părți, cu răni și dorințe, cu nevoi și împliniri. Copilul interior e un concept tot mai des folosit în psihologie, ce se referă la acele părți inconștiente întipărite în noi încă din copilărie, părți ce ne influențează major acțiunile, gândirea și comportamentul.
Copilul interior și copilăria
Copilul interior este o parte fundamentală a personalității și a temperamentului nostru. Nu degeaba se spune că cei șapte ani de acasă sunt extrem de importanți. În această perioadă nu învățăm doar să fim manierați, prietenoși și să ne satisfacem nevoile și curiozitățile, ci ne însușim anumite scenarii de viață sau filtre cu care vom percepe oamenii, dar și ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Și, în funcție de cum se poartă îngrijitorii noștri cu noi sau ei între ei, învățăm modele relaționale, dar și modalitatea în care ne vedem pe noi înșine, stima de sine, încrederea în noi și în ceilalți și, foarte important, cum percepem lumea înconjurătoare.
Învățăm în copilăria mică, în funcție de cum ne simțim în primii doi ani, dacă am fost sau nu doriți de părinții și îngrijitorii noștri. În funcție de cum ne-au ținut în brațe, cum ne-au vorbit, cum ne-au alinat suferința, cum ne-au mângâiat, cu ce stare și energie au venit către noi, cum ne-a alăptat sau hrănit mama, cum ne-au făcut baie, cum ne-au înfășat sau îmbrăcat. Trupul nostru firav a simțit iubirea, afecțiunea, grija sau, dimpotrivă, teama, neglijența, stresul sau, și mai rău, respingerea.
Tot în acești primi doi ani se formează și stilurile de atașament, în funcție de atașamentul pe care îl clădim în copilărie, prin exemplele oferite de părinți, bunici sau alți îngrijitori. Și, în funcție de acest tipar de atașament pe care-l însușim, ne vom purta în toate relațiile noastre adulte: fie ele de iubire, cu prietenii sau copiii noștri.
Cele patru nevoi fundamentale ale ființei umane
Orice ființă are, încă de la naștere, patru nevoi fundamentale: nevoia de apartenență, nevoia de autonomie și de siguranță, nevoia de satisfacere a plăcerii și nevoia de încredere în sine și de recunoaștere. Părinții au datoria să le împlinească bebelușilor aceste nevoi, iar îndeplinirea lor ajută la dezvoltarea emoțională a ființei umane. Însă, niciun părinte nu e perfect și nicio copilărie nu e perfectă. Așa că lipsa împlinirii uneia sau mai multor nevoi poate duce la apariția unor răni ce rămân cu noi întreaga viața, rămân în acea parte din noi, acea subpersonalitate a copilului interior – dacă nu sunt vindecate.
Ce este sau cine este „copilul interior“
Copilul interior este o metaforă ce cuprinde părțile inconștiente ale personalității noastre, scrise în noi încă din copilărie. El este „suma experiențelor noastre bune și rele, întipărite în copilărie, pe care le-am trăit alături de părinții noștri și de alte persoane importante”, spune Stefanie Stahl în Vindecarea copilului interior.
℗PUBLICITATE
Acest copil din noi ne influențează percepția, gândirea, ceea ce simțim, acțiunile și alegerile într-un mod inconștient. Deci eul nostru matur, adultul interior, gândirea, rațiunea și acțiunile acestuia sunt influențate de copilul interior.
Tocmai pentru că, mai ales în momente de criză, acest copil preia controlul asupra adultului, e mare nevoie să avem o relație cu el, să-i cunoaștem și vindecăm rănile, neîmplinirile, nevoile și să fim noi adultul care i le poate împlini.
Relația cu copilul nostru interior
Copilul interior trăiește în noi înșine. Face parte din noi și va face parte toată viața noastră. Pentru aceia dintre noi care lucrăm deja la a avea o relație bună cu el, s-ar putea ca lucrurile să fie ceva mai simple: s-ar putea să știm deja de ce reacționăm într-un anumit mod și de ce nu punem face altfel, însă pentru persoanele care nu se află în contact cu ele însele, situația stă complet diferit.
Unul dintre rolurile copilului interior este de apărare. Copilul interior rănit nu dorește să mai fie rănit la vârsta adultă, așa că reacționează cum știe el mai bine: cum știe că funcționează și cum a învățat. Rostul terapiei este acela de a descoperi alte modalități de a reacționa, mai puțin toxice pentru noi înșine sau chiar și pentru cei din jurul nostru. Vocea copilului interior nu trebuie niciodată ignorată. Pentru că atunci acea voce interioară a părții noastre vulnerabile ar putea deveni agasantă, extrem de tristă, obraznică sau s-ar putea închide.
Oricare ar fi rezultatul, copilul tău interior va clădi aceste pattern-uri de a funcționa, care în cele din urmă se vor reflecta în comportamentul tău. Vei deveni tot mai retras, tot mai trist, tot mai anxios și tot mai nervos, iar motivul este adesea simplu: nu ești în contact cu nevoile tale!
Dacă știi sau simți că ai avut anumite lacune pe partea emoțională în copilărie, s-ar putea ca terapia să te ajute. De asemenea, dacă observi anumite reacții comportamentale pe care îți este greu să le stăpânești, a te adresa unui specialist ar putea fi cea mai bună soluție. De multe ori nu știm de ce reacționăm în anumite moduri și nu știm cum putem scăpa de obiceiurile pe care le-am clădit în ani, însă, cu ajutorul unui terapeut de încredere, astfel de situații pot fi ținute sub control fără niciun fel de problemă!
Pentru că da, rănile din copilărie se pot vindeca doar în relație. Fie că e o relație reală cu un prieten sau iubit, dar, mai ales, în relația terapeutică.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
