Teoria atașamentului. Despre cum ne putem descoperi și vindeca pe sine

Teoria atașamentului este una dintre cele mai importante și mai bine documentate teorii din psihologie, aflându-se la a treia generație de psihologi care o studiază și o extrapolează la viețile noastre de zi cu zi. Ea se bazează pe zeci de studii desfășurate pe zeci de mii de persoane de-a lungul a câteva decenii. 

Teoria atașamentului, adusă în atenția lumii de psihologul John Bowlby, apoi rafinată de Mary Ainsworth și Mary Main, m-a ajutat personal să înțeleg de ce am luat anumite decizii în viață, de ce m-am comportat într-un anumit fel în relațiile pe care le-am avut (de iubire, cele de la job sau cele cu copiii mei). Înțelegând principiile de bază ale acestei teorii, dar și datorită psihoterapiei, am putut schimba dinamica propriului comportament în relații și am putut dezvolta relații cu sens, relații armonioase cu cei din jur, în special cu copiii mei. Din punctul meu de vedere, această teorie ar trebui învățată la școală pentru că, odată ce știi că există, îi înțelegi mecanismul, ai pornit în călătoria de autocunoaștere, călătorie indispensabilă unei vieți împlinite și trăite cu sens. Mai mult, în momentul în care începi să înțelegi ce este atașamentul sigur și ce poți face pentru a ți-l însuși, înțelegi de ce ai avut probleme cu stima de sine, de ce nu te-ai luptat pentru drepturile tale, de ce ai crezut că nu contezi cu adevărat. Vei înțelege că toate acestea au izvorât din mecanisme de apărare apărute din cauza modalității în care s-au purtat îngrijitorii tăi cu tine.

Deși inițial se spunea că stilul de atașament este permanent și s-au vehiculat teorii conform cărora 60% din ce aflăm despre lumea exterioară, despre viață și despre noi înșine deprindem în primii trei ani de viață, cei mai mulți cercetători (inclusiv John Bowlby, Mary Ainsworth și Mary Main, cei care au pus bazele teoriei atașamentului și au dezvoltat-o) consideră că, de fapt, atașamentul se poate schimba datorită neuroplasticității creierului și cu ajutorul psihoterapiei!

Fundația noastră psihologică și știința atașamentului

În viziunea lui Daniel Siegel, psihiatru, cercetător și autor, iată care sunt principiile teoriei atașamentului: 

• Teoria atașamentului pleacă de la ideea conform căreia legătura (fizică și emoțională) cu figurile de atașament în primul an de viață este crucială pentru dezvoltarea noastră ca ființe umane! Cu cât mai puternică va fi legătura cu persoana sau persoanele în cauză, cu atât mai siguri ne vom simți pe noi înșine, iar cu cât mai slabă va fi conexiunea, cu atât mai nesiguri și anxioși vom fi. 
• Modul în care am fost tratați de părinți (îngrijitori) în copilăria mică (în primul an de viață) ne-a făcut să adoptăm anumite strategii care ne influențează relațiile. Însă vorbim doar de niște „working models“, de niște matrițe, de niște modele care nu rămân definitive, tocmai datorită neuroplasticității.
• În cadrul teoriei atașamentului există atașamentul dezvoltării (interacțiunea copiilor cu părinții și crearea modelelor comportamentale), dar și atașamentul la adulți (cum se poartă adulții în relații, influențați de modelele comportamentale deprinse în copilăria mică).
• Teoria atașamentului poate fi generalizată indiferent de stilul de parenting sau de influențele culturale. Daniel Siegel se bazează pe teoria enunțată de antropologul Sarah Hrdy, care spune că puiul mamiferelor are nevoie de o persoană care să îi asigure supraviețuirea. Tot ea e de părere că oamenii au un atașament mai puțin uzual în lumea mamiferelor, făcând referire la conceptul de „allo parenting“ sau „allo community“. Puiul de om poate avea mai multe figuri de atașament (una principală, mai multe secundare, mama, tată, bonă, bunici, mătuși), tocmai pentru că suntem programați genetic să fim crescuți în comunitate. Or, din punctul meu de vedere, o astfel de teorie ia din presiunea mamelor care nu cred că e bine să delege, care vor să facă ele tot pentru bebeluș, să fie perfecte. Și din dorința de a fi mame perfecte uită că sunt oameni, cu energie și timp limitate, că se pot epuiza rapid și că primul care are de suferit este bebelușul. 
• Suntem programați genetic să avem un îngrijitor și suntem „echipați“ cu un circuit neuronal care așteaptă conexiune cu o altă ființă umană, care să aibă grijă de nevoile noastre. Așa cum avem un sistem auditiv sau optic, avem și un sistem nervos dedicat atașamentului (în zona limbică și în regiunile prefrontale), prin care ne așteptăm ca cineva să aibă grijă de noi; avem așteptarea ca nevoile noastre să fie împlinite.
• Stilul de atașament nu e influențat genetic (de factorii genetici de personalitate) sau de temperament.
• Așa cum pot exista mai multe figuri de atașament, așa pot exista și mai multe categorii de atașament, care poate fi diferit în funcție de persoană. Deci, până la urmă, stilul de atașament are o componentă relațională puternică. Putem avea atașament sigur cu mama și evitant cu tatăl, de exemplu.

Nevoile bebelușului și conturarea stilurilor de atașament

În viziunea lui Daniel Siegel, un bebeluș are trei nevoi fundamentale pe care îngrijitorul ar trebui să i le împlinească, iar el, bebelușul, se așteaptă să îi fie împlinite: 

1. Să se simtă văzut (being seen)
2. Să fie alinat în momentele de nesiguranță sau de teamă (being soothed)
3. Să se simtă în siguranță (being safe)

Aceste nevoi ar trebui împlinite ori de câte ori copilul își comunică nevoia prin plâns. Plânsul nu este semn de răsfăț sau manipulare, așa cum credea generația părinților noștri, care pupau copilul doar în somn sau nu îl luau în brațe, să nu devină răsfățat. Este doar modul în care bebelușul știe să-și comunice cele trei nevoi. Or felul în care figurile de atașament răspund la plânsul copilului în primul an de viață îl face pe acesta să „înțeleagă“ cât este el de valoros, cât de mult se poate baza pe cei din jur, dacă lumea este un loc primitor sau nu. 

Infant strange situation sau „Situația nefamiliară“ este standardul de aur al stabilirii categoriei de atașament, fiind experimentul inițial de la care a plecat categorisirea acestor stiluri. Practic, comportamentul copilului în această situație rezumă felul în care s-au purtat îngrijitorii lui cu el, în primul lui an de viață. Pe scurt, această situație poate fi descrisă astfel: într-o cameră cu multe jucării adaptate vârstei este adus un bebeluș de 12-18 luni împreună cu mama. În cameră se află o persoană străină (un observator). Apoi, are loc episodul de separare (mama pleacă, copilul rămâne cu persoana străină). Ulterior, pleacă și persoana străină și, la final, mama se întoarce. În funcție de răspunsul copilului la întoarcerea mamei, cercetătorii au stabilit stilurile de atașament.

Atașamentul sigur

Cercetătorii spun că în SUA aproximativ 60% din populație are atașament sigur. Însă, în România, unde nu sunt încă astfel de studii nu avem un procent. Dar este posibil, din cauza tipului de parenting din comunism, ca la noi să existe un procent mai mic de persoane cu atașament sigur. 

Gândiți-vă că în uter bebelușul are toate nevoile împlinite. Iar după naștere, se trezește cu senzații precum foame, frig, pe care nu le-a experimentat și care îi cauzează suferință. El acum depinde de mamă (sau de alt îngrijitor) să îi decodifice plânsul. Dacă mama aude plânsul, înțelege nevoia din spatele comportamentului și o împlinește, copilul înțelege că este văzut, auzit, alinat, protejat. Deci se simte bine cu el, cu mama, se simte în siguranță, iar lumea e un loc frumos! Pentru copil, mama (figura principală de atașament) nu este doar baza de siguranță a copilului, este și rampa de lansare, locul de unde acesta pleacă să exploreze, încurajat fiind de mamă! 

În cazul situației nefamiliare, la întoarcerea mamei, bebelușul merge să fie alinat, se agață de ea, își ia ce are nevoie (alinare, sentimentul de siguranță), apoi pleacă din nou să descopere, să se joace. 

Un copil cu atașament sigur va ști să își exprime nevoile, va fi deschis către feedback, va avea prieteni și abilități sociale. Se va transforma într-un tânăr și un adult încrezător în propriile puteri, care va lupta pentru drepturile lui, rezilient, care va ști să se conecteze cu ceilalți, nu va avea așteptări nerealiste și va avea relații armonioase. 

Atașamentul de tip evitant

În SUA, studiile spun că întâlnim 20% din populație cu acest tip de atașament. Acesta se formează atunci când mama (sau figura principală de atașament) nu primește semnalul, nu înțelege semnalul sau nu răspunde la plânsul bebelușului. Fapt ce îi creează acestuia frustrare și dezamăgire. Bebelușul (pentru că are acel circuit neuronal special pentru atașament) nu se așteaptă să aibă aceste sentimente. Și, astfel, ajunge la concluzia că mai bine se descurcă singur. 

În cazul situației nefamiliare, la întoarcere, bebelușul parcă nici nu își bagă în seamă mama, o evită chiar. Însă studiile au arătat că, de fapt, copilul a dezvoltat acest mecanism de apărare în urma faptului că mama nu i-a împlinit nevoile. Și, pentru că nu poate crede că mama nu știe să aibă grijă de el, mecanismul de apărare care se dezvoltă este acela că el nu merită ca mama să aibă grijă de el. Or aici se află, din punctul meu de vedere, cauza primordială a lipsei propriei valorizări, a stimei de sine scăzută, a sindromului impostorului ce face ravagii printre oameni (70% cred că nu fac îndeajuns de bine ceea ce au de făcut), a neîncrederii în sine și în ceilalți, momentul principal al disocierii de emoții, de corp și transformarea într-o persoană care evită să simtă și preferă să devină analitic, cârcotaș, singuratic.

În viață, persoana cu atașament evitant nu cere ajutorul și nu își face cunoscute nevoile, nu știe să lupte pentru ce își dorește, se simte singur și nevăzut (invizibil), crede că e ceva în neregulă cu el (nu poate fi ceva în neregulă cu mama, pentru că ar fi pusă în pericol însăși supraviețuirea), se transformă din Human Being în Human doing și vrea să facă tot timpul ceva, să își umple viața cu activități, devine dominat de emisfera stângă: este o persoană logică, analitică, care respinge ideea de conexiune și simțire. Un studiu de la Universitatea din Minnesota spune că acei copii cu atașament evitant dezvoltă și învață disocierea (de senzații, de emoții) și, practic, ajung să nu mai simtă nimic: nici suferință, nici bucurie. 

Atașamentul de tip anxios-ambivalent

Studiile spun că în SUA 10-15% au atașament anxios-ambivalent. Acest tip de atașament se creează atunci când figura principal de atașament a fost inconsecventă (fie a răspuns nevoilor bebelușului, fie nu a fost acolo pentru el) sau a venit cu frică și anxietate către bebeluș. Datorită neuronilor oglindă, bebelușul „a absorbit“ frica celui care l-a crescut, devenind el însuși anxios și confuz. În cazul situației nefamiliare, acest bebeluș merge la mamă când aceasta se întoarce, dar ar vrea și să se joace. Este stresat, se agață de mamă, dar nu e alinat, vrea și cu mama, dar și la jucării. 

Copilul cu acest tip de atașament este acel gen de copil care cere ajutorul și când nu are nevoie de el, este perceput ca fiind nesigur pe el, deși este capabil, un copil fără încredere în propriile forțe.

Atașamentul de tip dezorganizat

Persoanele cu atașament dezorganizat sunt procentual cele mai puține și din acest procent fac parte și patologiile. Acest stil de atașament apare atunci când figura de atașament, cea care ar fi trebuit să ofere siguranță, a fost sursa terorii. Practic, trunchiul cerebral îi dă comanda bebelușului să fugă de sursa terorii, iar sistemul limbic, să caute alinare la figura de atașament care e, practic, sursa terorii. Astfel, corpul are două comenzi diferite date de creier și ne aflăm în fața unui paradox biologic. 

Se ajunge în astfel de situații când are loc neglijarea extremă a copilului, când există violență domestică, atunci când un părinte este alcoolic sau dependent de droguri.

În situația nefamiliară, bebelușul are un comportament ciudat: vrea să meargă spre figura de atașament și, totuși, o evită.

Persoana cu atașament dezorganizat nu își poate comunica nevoile, nu poate să își gestioneze emoțiile în situații de stres (are crize de furie, de plâns, de agresivitate), îi este greu să își mențină gândirea logică, are relații defectuoase cu ceilalți și poate avea grade patologice de disociere (sentimentul de depersonalizare, blocări de memorie, tulburări de personalitate multiplă).

De reținut 

Cu toate că atașamentul nostru ne „dictează“ cea mai mare parte din acțiuni, el poate fi lucrat, antrenat, în cazul în care nu este un atașament sigur. Reacțiile noastre și modalitatea în care percepem relațiile cu ceilalți, dar chiar și cu noi înșine pot fi ținute sub control, iar șablonul de funcționare cu care suntem obișnuiți poate fi modificat în terapie. 

Nu te descuraja dacă simți că stilul tău de atașament îți pune, uneori, piedică în a-ți îndeplini scopurile! Poți apela cu încredere la un specialist – numeroase studii demonstrează faptul că psihoterapia joacă un rol crucial în armonizarea tipului de atașament pe care ne dorim să îl schimbăm! La mine a funcționat, dar a durat o perioadă de câțiva ani!