Skip to content

O simplă căutare a cuvântului „stres“ pe Google ne dă aproximativ 956 de milioane de rezultate și nu cred că există vreo persoană care să nu cunoască acest termen. Există atât de multă informație despre acest subiect, încât m-am gândit tare mult dacă nu cumva acest articol va fi unul redundant. Până la urmă, cât de mult poți vorbi despre un concept, până să devină atât de volatil, încât să nu mai însemne, practic, nimic ? 

Ce observ din ce în ce mai mult, atât în viața de zi cu zi, cât și în practica terapeutică este că am înlocuit o multitudine de alte trăiri prin cuvântul „stres“, ca și cum, brusc, toată lumea noastră emoțională ar putea fi distilată într-o singură picătură. Anxietatea, neliniștea, tristețea, frica, furia, nervozitatea, nesiguranța, neajutorarea, tensiunea, supărarea, amărăciunea au devenit, toate, stres. Și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva în acest fel ne facem un deserviciu, pentru că, reducând toate aceste trăiri la un singur concept, pierdem din vedere nuanțe care ne-ar putea ajuta să dăm mai mult sens poveștii noastre de viață și lumii noastre emoționale.

Un alt aspect pe care l-am observat este acela că, de cele mai multe ori, atunci când vine vorba de stres, primim și sfaturi prin care să „reducem nivelul de stres“ – să ieșim în natură, să medităm, să facem sport, să ne înconjurăm de prieteni, să ne luăm pauze și lista poate continua. Doar că, atât timp cât nu suntem conștienți ce se ascunde în spatele termenului generic de „stres“, soluția nu e chiar la îndemână.

Ce-mi propun în acest articol este să aduc în atenție câteva informații mai detaliate din perspectivă psihologică legate de acest concept, astfel încât să înțelegem mai bine ce se petrece de fapt atunci când ne simțim stresați, mai ales că, în ultimul an, cu toții am trecut printr-o perioadă care ne-a pus la grea încercare resursele fizice, cognitive, dar mai ales pe cele emoționale.

Cum definim stresul în zilele noastre?

Într-o abordare mai nouă asupra stresului (Cohen et al., 1997), acesta este definit ca „un proces în care solicitările mediului depășesc capacitatea de adaptare a unui organism, rezultând modificări psihologice și biologice care pot pune persoanele în pericol de îmbolnăvire.“

În cadrul acestui „proces“, atunci când suntem supuși unei situații stresante, facem două tipuri de evaluare la nivel inconștient – o evaluare primară, în care evaluăm, la nivel cognitiv, potențialului stresant al unei situații și o evaluare secundară, în care estimăm resursele adaptative pe care le avem la dispoziție.

Așadar, evaluarea per total este dependentă de două aspecte:

  • Interpretarea subiectivă a evenimentului (evenimentul este amenințător sau nu? Cât de amenințător este evenimentul? Care este natura sa? Când va apărea?), care reprezintă evaluarea primară

și

  • Percepția pe care o avem referitor la resursele interioare și exterioare cu care putem face față situației (evaluarea secundară).

Dacă e să luăm pandemia de SARS-COV2 ca exemplu de factor de stres, fiecare dintre noi a făcut astfel de evaluări. Probabil la început, când am auzit despre apariția virusului în China, nu ne-am îngrijorat prea tare – era departe, peste mări și țări, mai fuseseră situații din astea și în trecut și virusul nu ajunsese până la noi (evaluarea amenințării). Ulterior, când virusul a ajuns în Europa, ne-am gândit că pericolul este mai serios (reevaluarea amenințării) și, după numărul persoanelor spitalizate și al celor care și-au pierdut viața, am realizat că este un virus destul de agresiv (evaluarea severității). Am corelat acest lucru cu faptul că nu știm aproape nimic despre acest virus și cu informațiile legate de tatonarea permanentă pentru găsirea variantei optime de tratament (evaluarea naturii). Am conștientizat că probabilitatea să ajungă și la noi este una foarte mare și că acest lucru se va întâmpla mai degrabă mai devreme decât mai târziu și ne-am pus întrebări despre cum va face față sistemul nostru medical (evaluarea probabilității și a impactului).

℗PUBLICITATE



Cum facem față stresului?

Apoi, ne-am uitat în ograda noastră și ne-am întrebat: „Ce resurse am să fac față acestei situații?“ Răspunsul la această întrebare este unul complex și depinde de factorii personali și situaționali care influențează evaluarea – de vulnerabilitatea genetică a fiecăruia dintre noi, de credințele centrale pe care le avem despre noi și despre lume și de experiențele de viață pe care le-am avut. Dacă am crescut într-un mediu sigur, în care s-a răspuns nevoilor noastre fizice și emoționale, am avut parte de predictibilitate în viață și avem o viziune mai degrabă pozitivă despre noi și despre lume, e posibil să concluzionăm că avem resursele necesare să facem față acestei situații periculoase și neprevăzute și că vom ieși cu bine din asta. Dacă, pe de altă parte, am crescut într-un mediu impredictibil, în care persoanele de atașament au venit și au plecat din viața noastră fără ca noi să avem vreun control asupra acestui lucru, în care am fost abuzați fizic și/sau verbal și am ajuns, astfel, să dezvoltăm mai degrabă o viziune negativă despre noi și despre lume, dacă am avut experiențe negative legate de sănătatea noastră și a celor dragi, este posibil să concluzionăm că această situație ne va depăși și că nu avem resursele necesare să îi facem față. 

În concluzie, cu cât factorul stresor este mai sever decât era anticipat, cu cât natura sa este mai ambiguă, cu cât este mai apropiat de noi și mai incert și cu cât evaluăm resursele noastre ca fiind insuficiente, cu atât el va genera o reacție la stres mai intensă.

Abia după ce realizăm această evaluare, care, de fapt, se petrece într-un timp foarte scurt, sensul și emoțiile sunt generate și abia apoi apare un anumit tip de comportament (coping) care este strâns legat de evaluarea pe care am făcut-o. 

Există însă un aspect care mediază reacția la stres și acesta este mentalitatea pe care o avem vis-a-vis de stres. Expertul în psihologia sănătății Kelly McGonigal vorbește, în cartea Partea pozitivă a stresului, despre cum modul în care ne raportăm la stres poate să ne ajute să facem față situațiilor dificile. O serie de cercetări pe care McGonigal le trece în revistă (unele dintre acestea realizate în comunități care au suferit traume colective) au demonstrat că oamenii care priveau stresul ca pe un aspect normal al vieții erau mai înclinați să-și accepte tensiunile și să considere că, indiferent de circumstanțe, trebuie să continui să faci alegeri – unele care ar putea schimba situația, sau, dacă acest lucru nu este posibil, care ar putea schimba modul în care te afectează situația. Ea vorbește despre „curajul de a crește prin stres“, subliniind faptul că nu putem controla întotdeauna stresul din viețile noastre, dar ne putem alege relația pe care s-o avem cu el. Acest tip de mentalitate se educă și ajunge să facă parte din credințele noastre centrale despre lume. Dacă însă nu am fost expuși la o astfel de mentalitate, poate fi dificil să vedem lucrurile astfel.

Vestea bună este că, așa cum au arătat cele mai noi studii din neuroștiință, creierul nostru este plastic, ceea ce înseamnă că putem să ne flexibilizăm gândirea și să alegem conștient un nou mod de a ne raporta la lucruri. Cu alte cuvinte, putem să ne schimbăm mentalitatea despre stres. Acest lucru nu este ușor de făcut și nici nu se întâmplă peste noapte, însă McGonigal ne dă niște repere importante pentru a începe acest demers. 

Evenimentele care produc stres în viața noastră pot fi dintre cele mai diverse, iar ceea ce pentru cineva poate fi o situație banală, pentru altcineva poate reprezenta un eveniment stresor major. De aceea, atunci când nu știm foarte multe despre povestea de viață a celorlalți, e bine să nu ne dăm cu părerea referitor la cât de stresant sau nu este un anumit eveniment, ci, mai degrabă, să fim acolo pentru ei cu înțelegere și compasiune.

În loc de „tema pentru acasă“

Așadar, înainte să căutăm soluții pentru a reduce nivelul de stres, este important să stăm puțin cu noi și să înțelegem care este, de fapt, relația noastră cu stresul (ce mentalitate avem referitoare la el), ce anume din ce se întâmplă considerăm că este dificil și ce simțim cu adevărat referitor la acest lucru (care este emoția din spatele cuvântului generic de „stres“?).

 Las mai jos o serie de întrebări care sper să vă fie de folos în acest demers:

  1. Ce anume din situația curentă îmi creează disconfort?
  2. Cât control simt că am asupra acestei situații?
  3. Ce nevoie îmi este amenințată?
  4. Ce simt în legătură cu acest lucru (încercați să identificați emoția)?
  5. Când, în trecut, am mai simțit același lucru?
  6. Cine mă poate ajuta?

Dacă după ce răspundeți la aceste întrebări simțiți că sunteți neajutorat(ă), că nu aveți niciun control asupra situației și că nimeni nu vă poate ajuta, cel mai probabil aveți nevoie de ajutor specializat și vă încurajez să găsiți pe cineva cu care să puteți discuta despre aceste lucruri. Atunci când suntem copleșiți de situații dificile de viață, ne putem simți însingurați, dar putem găsi vindecarea doar atunci când ne reconectăm la noi și la ceilalți. 

Alina Uricec este psiholog, trainer și coach. A absolvit cursurile facultății de psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai și formarea în terapia de cuplu și familie din cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Crede că fiecare dintre noi are un izvor de resurse pe care îl putem descoperi atunci când ne aplecăm cu răbdare, compasiune și curiozitatea asupra lumii noastre interioare.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0