Așezată cuminte pe canapeaua gri, fițoasă și incomodă, m-am conversat puțin cu un tucan și un flamingo roz, care mă priveau cu neîncredere de pe tapetul din biroul unde urma să ne întâlnim. Știau! Și o simțeam și eu: eram ușor nepregătită. Singurul jurnalist din România care nu urmărește știrile – cum m-a ironizat pe drept propriul meu tată – se întâlnea cu Cristian Leonte. Aka Știrile PRO TV, România, te iubesc! și alte mostre de jurnalism serios, apreciat local și premiat internațional. Și după ce-am dat puțin vina și pe el (cine-l pune să fie așa de reținut cu interviurile și aparițiile media? – i-am reproșat și-n timp ce-mi făceam documentarea), m-am consolat, gândindu-mă că doar că pentru că el face la nivel înalt o profesie care-l ține la curent cu tot ce se întâmplă în lume, nu înseamnă că este mai pregătit decât mine pentru un război pe care de câteva luni îl trăim cu toții în direct. Așa că discuția noastră a fost pașnică. Și, cel puțin pentru mine, extrem de plăcută.
A fost (scuzați clișeul și barbarismul!) o inspirație să-l am ca invitat la #InterviurileSimonei, în această lună, pe Cristian Leonte.
Ești jurnalist într-o lume care, de câteva luni, trăiește un război în direct. Știrile care începeau în agențiile de presă, pentru care te duceai pe teren, s-au mutat pe telefon. Toată lumea este „corespondent de război“, „trimis special la fața locului“. Cum se vede din perspectiva ta lucrul acesta?
Cred că e un pic cam mult spus că toată lumea e corespondent de război, pentru că sunt destul de puțini cei care și-au asumat riscul acesta, de a merge până în inima lucrurilor. Sunt corespondenții marilor agenții de presă și ai marilor televiziuni din lumea occidentală, cei care au echipe foarte serioase și care stau constant pe teren, îi vezi de săptămâni. Ei sunt o mare parte a sursei informațiilor noastre: agențiile de presă mari, respectabile, vechi, presa mare, veche, respectabilă din Vest. Foarte importanți sunt și cei care relatează la fața locului: ucrainenii simpli sau parte a forțelor armate ucrainene, care filmează, transmit, nu chiar live, dar într-un ritm foarte, foarte susținut. Și ei sunt foarte importanți. Bineînțeles că ne uităm și la partea rusă, care transmite fix ce vrea ea. Pentru noi, e foarte neplăcut că nu putem să avem un punct de vedere echilibrat și de partea cealaltă, a agresorului, care preferă să mențină sus propaganda, și atât. Se vede foarte aglomerat – că m-ai întrebat cum se vede. Volumul de informații, pur și simplu, dacă vorbești doar de volum, este uriaș! Pentru că ți-am menționat despre ucrainenii de la fața locului, pe ei trebuie să-i verificăm suplimentar: adică, în primul rând, să înțelegem ce zic și, desigur, să verificăm ceea ce transmit și ei, căci e firesc ca într-un război, ei să transmită ce le convine lor. Și trebuie să fim echilibrați și față de ei. Sunt tot felul de instrumente, apropo de ce transmit oamenii de la fața locului, fie din orașele și satele nenorocite de armata rusă, fie chiar de către soldați − colegul nostru, Marian Andrei, de la I like IT face geolocalizarea.
Da, am văzut într-un episod din podcastul vostru, România, știi bine, în care l-ai avut invitat.
E un fel de amestec de tehnologie și de instrumente la îndemâna oricui – se face din surse deschise. La fel fac și marile agenții de presă cu imaginile acestea, la fel fac și alte televiziuni, și ziarele sau publicațiile online. Dar îți închipui că asta trebuie să faci constant, pentru fiecare bucată de video sau de informație pe care o publici, pentru fiecare fotografie.
Chiar și așa, spui că riscul să scapi informații false sau „otrăvitoare“ este destul de mare. Tu ce derapaje ai văzut, în sensul acesta, în ultima vreme?
Nu cred că sunt derapaje. La noi sigur n-am văzut, la marile agenții de presă se întâmplă foarte rar așa ceva. Cred că greșeala apare atunci când te grăbești foarte tare (de fapt, ca în orice situație). Doar că aici, pentru că e distanța foarte mare, și mai e și bariera limbii, atunci când te grăbești, poți să faci o eroare – „derapaj“ ar însemna ceva intenționat, nu vreau să intru în așa ceva, pentru că nu am date, informații. Dar dacă te grăbești să dai ceva – un atac care arată spectaculos sau o informație susținută de niște imagini cu adevărat puternice, cea mai uzuală eroare, care se poate întâmpla oricui, e că e din altă epocă, din alt an.
Din alt război.
Exact!
Cum ți se pare că s-a schimbat jurnalismul în ultimii ani, apropo și de ce se întâmplă pe social media, căci toată lumea care are un smart phone crede că face jurnalism?
Democratizarea jurnalismului a început cu prețul accesibil al telefonului și al internetului: odată ce ai început să postezi ceva, undeva, pe o rețea socială și să ai suficienți urmăritori, se cheamă că poți să livrezi „conținut“. Noi suntem de școală veche, și eu țin la învățătură și la carte. Și acolo sunt trase niște linii destul de clare despre ceea ce înseamnă, într-adevăr, jurnalism: sursa ta trebuie să fie temeinic verificată (cele 3 surse). De aceea, nici nu ne grăbim foarte tare cu unele informații, informațiile pe care le prezinți trebuie să fie în așa-numitul mod obiectiv – asta înseamnă că ești suficient de echilibrat, încât să iei toate părțile implicate și să le expui și, de asemenea, să te limitezi la fapte: să prezinți faptele din cât mai multe unghiuri posibile, într-un timp decent de scurt, ca să nu plictisești audiența, dar fapte, nu opinii, emoții, judecăți. Or, pe rețelele sociale, cam asta se întâmplă: există niște puncte de vedere, care sunt prezentate numai dintr-o parte, cu foarte multă emoție, care vizează sentimente, nu fapte, și atunci se creează mai degrabă o atmosferă de informare, decât un bagaj de informații. Asta este inerent în spatele unei organizații de presă: bagajul, moștenirea aceea este destul de consistentă, ca să îți creeze încredere: că oamenii aceia spun lucruri serioase, că le verifică, dacă greșesc, își asumă și corectează, dar sunt consistenți. Adică au o istorie bazată pe comportamentul de jurnalist de „modă veche“. Eu nu aș vrea să vorbesc despre alții, că nu e treaba mea, aș vrea să vorbesc despre ceea ce facem noi. Firește, se întâmplă să fie oameni acolo unde noi nu suntem.
Tu te simți în concurență cu social media?
La cât de împrăștiată e atenția unei persoane de-a lungul întregii zile, firește că acolo e concurență puternică. Și oriunde e concurență puternică – cerul senin ne e câteodată concurență duminică, la ora 18, când noi avem ediție și afară e frumos. [Râde]
Cum te pregătești, ca jurnalist, să comunici despre un război ? Cum ați abordat voi războiul?
Am învățat – din mers, din păcate. Ce e la fața locului este una, ce ajunge în redacție e ceea ce e la fața locului și de acolo trebuie să începi să-ți cauți surse alternative, să verifici ce se întâmplă acolo și să ai tot timpul gândul la cei de-acasă, care se uită și care au nevoie de informația aceasta. Este multă emoție. Frica, groaza este prima emoție pe care ți-o stârnește numai cuvântul (n.r. – război) și e complicat să te gândești la cei de-acasă în paradigma aceasta. Nu vrei să le transmiți chiar toată grozăvia de pe front. Nici nu poți, legal, nici nu ai voie. Probabil, nici nu ar ajuta. Cum relatezi obiectiv și din toate unghiurile despre război? Din păcate, arătându-l.
Povesteai, în aceeași emisiune cu Marian Andrei, despre faptul că primiți imagini brute, inclusiv ale cadavrelor, și alte orori − până unde comunici într-o astfel de situație, pentru a informa publicul și unde te oprești?
Cred că limita aceasta crește cu timpul, din păcate. O să continui un pic răspunsul la întrebarea de mai devreme despre cum te pregătești – atunci când mă pregătesc (cum fac și colegii mei) pentru un program în care vom relata despre război, un program de știri, de la 19:00 la 23:30, de dimineață, de peste zi, n-avem încotro: nu se poate altfel, decât să fii la curent cu tot ce se întâmplă. Asta înseamnă să urmărești în detaliu toate mișcările de pe front – ce arme intră, câți oameni intră și, bineînțeles, ce se întâmplă. În era aceasta a războiului în direct, da, vezi cadavre, vezi oameni murind sub ochii tăi, vezi civili supuși la niște chinuri îngrozitoare, vezi copii în niște situații de nedescris, vezi lucruri pe care nu ar trebui să le vadă un om – este ceva absolut îngrozitor războiul. Iar felul în care armata rusă se comportă în războiul acesta este de neimaginat, este de o cruzime fără margini. Nu pot înțelege, pur și simplu, de ce oamenii aceia fac ceea ce fac altor oameni, fix ca și ei, fix de lângă ei.
Voi, ca jurnaliști, vedeți fie în direct atrocități, fie imagini, relatări – cum te protejezi emoțional în condițiile acestea?
Nu știu, asta învățăm de la voi, ar trebui să vă sunăm din când în când. [Râde] Eu nu am un mecanism anume, pur și simplu, mă concentrez la ce e acasă bun, cald și frumos. Și susțin foarte mult atmosfera de normalitate pe care ne-o dorim acasă. Acasă este ancora mea. Am grijă să fac cu cei mici ceea ce fac de atât timp: să ne jucăm, să citim povești, să facem voci. Asta cred că, mai degrabă, amână o descărcare emoțională sau pune așa, o ușă, dar în camera aceea, ororile încă se învârt în capul meu. Nu am găsit (nici nu am căutat) o rezolvare, neapărat. Și nu știu cum poți să reușești să faci treaba asta, pentru că, așa cum am zis, trebuie să fii la curent tot timpul. Iar războiul e non-stop. Și nu poți să rămâi în urmă.
Și, revenind și la întrebarea de mai devreme, limita până la care comunici publicului a crescut. O să-ți dau un exemplu chiar de aseară, din programul nostru de știri. Unul dintre orașele din Ucraina, Mariupol, a fost asediat într-un fel îngrozitor: au dat cu tunul, cu racheta, cu tot ce s-a putut, fără să țină cont că erau oameni. Și soldații sunt oameni, dar au tras în blocuri, în piețe, până au ras orașul – asta s-a întâmplat în câteva săptămâni, după care oamenii au fost evacuați, a fost cucerit orașul, a fost preluat, a trecut timp, în care oamenii au fost sub asediu. Aseară, noi am spus la televizor următorul lucru: autoritățile din Mariupol se tem că va izbucni în curând o epidemie de holeră, pentru că întreg orașul (și sursele de apă) este ocupat de cadavre care au putrezit pe străzi. Ți se pare că am mers destul de mult cu limita, nu?
Mi se pare că e o informație care ar trebui cunoscută, totuși…
Și nouă ni s-a părut la fel. Dar e îngrozitor. Și e îngrozitor să zici așa ceva pe post – nu te-ai fi gândit acum 3 luni.
Ce știu copiii tăi despre război?
Știu tot − sigur, nu așa cum ți-am povestit ție. Știu că există o țară vecină, de oameni, ca noi, ca ei, peste care a intrat un agresor nemilos, din niște motive pe care nu le înțelegem. Le-am explicat care e povestea oficială, dar nu au reușit să înțeleagă mare lucru, cum nici noi nu reușim să înțelegem. Nu i-am expus la imagini, dar, câte un pic, filtrat, inevitabil, au prins. Știu că Putin e agresorul (și Slava Ukraini!) și că dacă vin refugiați la ușa noastră o să-i primim pe loc, poate au și un câine sau o pisicuță. Știu că și copiii sunt în mare primejdie și au avut constant grijă să întrebe dacă se mai adună lucruri sau bani sau ajutoare pentru refugiați, au înțeles foarte repede nevoia de a se pune la adăpost a celor care pleacă de acolo. Deci, știu.
Ți se întâmplă să primești pe Whatsapp sau Facebook „informații“ evident false și să fii nevoit să faci curs de jurnalism intensiv cu rude, prieteni, să-i înveți să depisteze dezinformarea?
Cred că am făcut asta mai demult, acum nu mai vine nimeni să-mi arate lucruri. Acum, serios, am crescut cu toții într-o mare de minciuni. Și, câteodată, minciuna era atât de agresivă și pe față, încât îți venea să-i pălmuiești pe cei din fața ta. Nimeni din jurul meu nu mai cade atât de ușor în capcana aceasta. Informarea dintre 3 surse funcționează, că nu ai încotro, trebuie să înțelegi ce ți se întâmplă. Oamenii s-au educat, cu ajutorul nostru, care am insistat: Uită-te și în partea cealaltă, pune în balanță contextul și întreabă-te dacă nu cumva e prea frumos, ca să fie adevărat. Așadar, în jurul meu, chiar nu.
De ce ți-e dor din perioada ta de început în presă?
Mi-e dor să-i întâlnesc pe oamenii care erau deja jurnaliști foarte buni și care au reprezentat standardul pentru mine. În Iași a fost o școală de presă foarte puternică de la momentul zero: Opinia Studențească a fost o presă de opoziție foarte articulată și cu argumente foarte bune. Era un săptămânal de nivel național, fără nicio laudă și fără îndoială! Au lucrat acolo oameni extraordinari (erau studenți la Politehnică cei mai mulți), care după aceea s-au desprins și au format alte redacții, la fel de puternice și, bineînțeles, unii s-au dus și mai departe. Nu cred că cineva a intrat în politică de acolo – culmea! A fost un standard local foarte bun, după care a apărut radioul. Radioul era ceva care dădea muzică. Dar transmitea și BBC-ul, care a tras multă lume după el. Asta se întâmpla în anii ’90. Eu am întrat în ’96 într-o organizație de presă locală și acolo deja erau oameni care funcționau ca șefi de știri, ca secretari de redacție, de foarte mult timp, și care aveau un standard foarte înalt. Presa de opoziție era foarte importantă, pentru că își căuta argumente cu care să combată partidul la guvernare – un monolit. Și da, aceia sunt oamenii de la care am învățat, care mi-au arătat, dar care au fost un exemplu prin ceea ce făceau ei; prin felul în care își căutau argumentele și contrabalansau minciunile, manipulările, falsurile de la vremea aceea. A fost fabulos să-i văd la treabă și poate că de asta mi-e dor: să-i văd din nou așa.
℗PUBLICITATE
Dacă ar fi să numești un om care ți-a schimbat destinul profesional, care ar fi el?
L-am reîntâlnit absolut întâmplător în parc, eram amândoi cu copiii. A fost așa: el era în Radio Nord-Est, în Iași, un om care făcea un matinal extraordinar și care avea o voce fantastică (o are și acum, pentru mine vocea lui e un reper), și care mi-a zis: „Vezi că la PRO TV este concurs – du-te!“. Nu m-aș fi dus niciodată, altfel. Cătălin Elisei îl cheamă.
Revenind la război: din ce vezi și ce ai văzut, care a fost picătura aceea care a umplut emoțional paharul și ți-ai spus că e chiar groaznic ce se întâmplă?
Prima față pe care am văzut-o de acolo, prima fotografie − cred că fotografia a ajuns prima, după informația că a început războiul.
Și care înfățișa?…
Un autobuz, un copil la geam, o femeie lângă el și un tată afară – nu știu dacă nu cumva Vadim Ghirdă a făcut-o. E clasica fotografie, prima imagine a războiului – asta se întâmplă, îți cade lumea în cap…
Aveți o carte, „o antologie de fapte extraordinare văzute și vorbite la «România, te iubesc!»“ – „Ne facem bine“. Chiar crezi că ne (mai) facem bine?
Mai avem material pentru vreo 2 cărți – da, ne facem bine! Inevitabil!
Ești prima persoană pe care o aud spunând asta în această țară.
Nu renunț – cu ajutorul colegilor mei, firește – la a ridica tot mai sus privirea. Sunt oameni care s-au izolat de fluxul negativ de informații, dar care construiesc ceva în jurul lor, o comunitate pe care o trag după ei. Sunt ei, în primul rând, un exemplu: muncesc cinstit, dau și altora de lucru, dau și altora înapoi, dezvoltă ceea ce fac și stau exemplu pentru cei din jurul lor. Am reîntâlnit pe cineva din carte (care e al doilea volum România, te iubesc!, primul a fost doar cu nenorociri, corupție și toate aspectele negative ale politizării administrației și ale nepăsării) – Bogdan Tănasă. Este cel care a avut ideea cu Casa Share, un om extraordinar de inimos de lângă Iași, care a primit o cerere de ajutor: „Sunt copilașii aceștia cărora le-a ars casa, le-a murit mama, sunt ei și cu bunicul lor în noroi“. Lângă Iași. Nicăieri. Iarnă. Și a zis „Gata, facem!“. S-a apucat să le construiască lor o casă. Și a dat share la povestea asta, au venit foarte mulți oameni care au adus materiale, bani, fiecare ce-a avut, și s-a ridicat casa rapid.
Un Habitat pentru Umanitate la scară mai mică.
La scara 1, căci de la o singură inimă a plecat – e la Casa Share 27 acum! Va inaugura, în foarte scurt timp, un Centru Comunitar în care adună astfel de copii, din familii necăjite, din zone de sărăcie din care nu reușim să ieșim (inexplicabil): după școală îi duce acolo, au after school, masă, mamele au de lucru, se susține afacerea din ce fac, crește. Și m-am întâlnit cu Bogdan, care era o lumină. Și sunt atât de mulți – numai de la noi, numai din exemplele pe care le adună echipa noastră și echipa știrilor.
Ce valori, dintre cele pe care le-ai primit tu de la părinții tăi, ai vrea să insufli copiilor tăi?
Munca e prima! Și nu am cum să le insuflu altfel decât prin exemplu – e foarte greu [Zâmbește]. Și Pagina de Psihologie are niște abordări foarte interesante, la zi, despre cum să transmiți copiilor ceea ce vrei tu să învețe despre lume, de la tine. Mie mi se pare foarte complicat, pentru că ei sunt atenți tot timpul și atunci tu transmiți tot timpul ceva, și ceea ce vrei, și ceea ce nu vrei.
Citeam pe undeva că aveți o dilemă în familie, apropo de modelul în care să-i creșteți pe copii: să le insuflați empatie și valorile voastre sau să-i creșteți cu obrazul gros, să le fie mai bine – cum ați rezolvat, într-un final?
În curând se termină cei 7 ani de-acasă și ai Aniei și s-a cam terminat și cu perioada asta. Cred că nu au avut încotro, pentru că așa ne purtăm noi cu noi și noi cu ei și noi cu cei din jurul nostru.
N-au nicio șansă să aibă obrazul gros.
Da, sunt niște empatici. Niște buni, niște copii foarte buni. Răzbătători? Poate o să se antreneze ceva mai târziu, nu știu.
Revenind la valori: muncă, empatie…
Da, grijă pentru celălalt, nu durere în cot. Mai ținem mult de tot la o exprimare îngrijită și bogată, și asta vine din lectură și din audio, din poveștile acelea clasice, pe disc.
Povesteai la Morning Glory că o colegă de-ale tale spunea că trebuie să ai întotdeauna pregătită o întrebare pentru Președinte. Aș vrea să te întreb pentru care președinte ai avea o întrebare?
Pentru Maia Sandu.
Dacă ar fi să închei tu interviul acesta, care ar fi întrebarea de final pe care ți-ai pune-o?
M-aș duce un pic personal, înainte de a pune ultima întrebare. M-aș întreba: „Care este mirosul mâncării pe care ți-l aduci aminte de acasă, de mic?“ sau „Care e locul preferat din casă, pe care ți-l amintești de mic?“
Eu aș vrea să te întreb: „Care e cuvântul tău preferat din limba română?“
Cum se zice aici, în Sud, „mi-ai dat greu“. [Râde] Cuvântul preferat – acum, îl pun în contextul familiei și de povești, de întâmplări și de stări: „Fantastic“. Cu diferite tonalități, căci ți-am zis că facem voci, și atunci poate fi pronunțat cu diferite tonalități, în funcție de context.
Și mâncarea preferată din copilărie?
Folosea bunica mult un ceaun mititel, de aragaz, și un cuptor care se închidea prost, evident, ca să pregătească un minunat fel: mămăligă cu pui și mujdei. Minunat, fraged, mămăliga cu crustă și mujdeiul așa, ca pentru copii, mai potrivit. Și mâncam pe un taburel (mai mic decât un taburet) și masa mea era un scaun; scaunul acela mic − încă îl am!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
