Loredana Iacob este absolventă a Facultății de Psiho-Sociologie a Universității Petroșani și, în prezent, activează în calitate de consilier parental și family coach. Este pasionată de interacțiunile dintre oameni, mai exact de relații și de tot ce înseamnă dezvoltare personală. Loredana crede că „poveștile suntem noi înșine“, are o practică bogată în munca cu familiile, reprezentând adesea sprijinul cel mai important (și) al adulților care aleg să adopte pentru a-și reîntregi familia. Despre ce face un family coach și cum diferă această profesie de cea de psihoterapeut de familie, dar și despre provocările părinților adoptivi, află mai multe în interviul de mai jos.
Ce înseamnă „Family Coaching“ și care sunt beneficiile pentru părinții care participă?
Family Coaching este, înainte de orice, un proces în care clientul și coachul lucrează împreună, pentru a atinge obiectivele de familie identificate de client. De multe ori, familiile au nevoie de ajutor, la fel ca o organizație mai mică. Ei au nevoie să învețe să comunice, să-și descopere valorile, credințele și obiectivele comune și să vadă unde sunt aliniate și unde sunt desincronizate.
Unul dintre rolurile pe care le are un family coach este acela de a facilita discuții deschise și oneste, ajutând membrii familiei să-și exprime nevoile și să-și înțeleagă mai bine emoțiile. Prin intermediul unor tehnici și exerciții specifice, coachul îi ghidează, de exemplu, pe părinți să dezvolte abilități de comunicare eficiente și să gestioneze conflictele care apar în diferite etape ale vieții de familie. Acest tip de coaching se bazează pe principiul că familia este un sistem și că schimbările pozitive în comportamentul unuia dintre membri pot avea un impact semnificativ asupra întregii dinamici familiale.
Beneficiile pentru părinți sunt multiple. În primul rând, părinții găsesc un spațiu sigur, în care pot învăța să comunice mai eficient între ei și cu copiii lor. Așa cum îmi spun clienții, de multe ori, îi ajut cu „traducerea pe limba lor“, adică cu înțelegerea mai profundă a nevoilor și a dorințelor fiecărui membru al familiei, iar acest lucru duce, în timp, la relații mai sănătoase și mai armonioase. Un alt beneficiu este tocmai identificarea surselor conflictelor și găsirea strategiilor pentru a le gestiona într-un mod constructiv. Părinții învață cum să abordeze conflictele, fără a escalada situația, și cum să găsească soluții care să satisfacă nevoile tuturor. Iar când spun „soluții“, cu siguranță nu mă refer la pedepse. Cred că este una dintre cele mai mari provocări pentru mine, ca specialist, să aduc sens în schimbarea de mindset a adulților care privesc, ca primă și unică soluție de intervenție, pedeapsa.
Atunci când lucrezi cu o familie, care sunt, de regulă, doleanțele sau solicitările părinților?
Părinții se așteaptă să primească, chiar de la prima sesiune, o rețetă! Deși la nivel declarativ ei înțeleg că este vorba despre un proces, așteptările sunt ca eu să le spun care este soluția pentru a corecta comportamentul copiilor lor. În funcție de vârsta copiilor și de contextul familial, cele mai multe solicitări vin din partea părinților care au convingerea că au încercat „tot ce este omenește posibil“ și simt că sunt într-un blocaj de relaționare.
Din fericire, nu există o soluție magică, iar părinții au privilegiul de a putea să (re)construiască o relație bazată pe iubire și armonie cu copiii lor. Iar acest lucru se întâmplă dacă învață să fie prezenți în viețile copiilor lor, să le ofere timp și atenție, să devină conștienți de emoțiile copilului și să-l asculte cu empatie, fără a-l critica, ci mai degrabă prin a-i valida emoția.
Și pentru că ne-am obișnuit prea mult, în ultima vreme, cu „soluții magice în cinci pași“, sunt părinți care renunță foarte devreme. Dar cei mai mulți dintre ei pornesc în această călătorie pe care eu am gândit-o sub numele Dezvoltarea personală începe în familie.
Cât este psihoeducație și cât este coaching în aceste ședințe?
Depinde în mare măsură de nivelul la care sunt adulții în propriul proces de cunoaștere. Este clar că una fără alta nu prea se întâmplă. Sunt sesiuni în care nevoia de claritate este principalul obiectiv și atunci, din rolul de coach, îmbrac haina de trainer, iar sesiunea se transformă într-una de psihoeducație. Dar sunt și sesiuni în care abordăm ședința conform structurii clasice de coaching: temă – obiectiv – rezultate.
Care este diferența dintre „Family Coaching“ și terapia clasică de familie?
Un aspect pe care țin să-l comunic și să-l clarific încă de la începutul relației cu un client nou este tocmai diferența dintre coaching și alte servicii profesionale. Family coaching și terapia clasică de familie sunt două abordări distincte, fiecare având un set specific de principii și tehnici. Deși ambele se concentrează pe îmbunătățirea relațiilor familiale, există diferențe semnificative între ele.
Coachingul se concentrează asupra situației în care te afli în prezent și încotro te îndrepți, cu scopul de a te ajuta să obții claritate asupra viziunii tale, să elimini obstacolele, să accelerezi ritmul dezvoltării tale personale și să atingi rezultate care te ajută să-ți trăiești viața de familie cel mai bine. În timp ce coachingul este orientat către viitor, terapia clasică are tendința să se ocupe mai mult de problemele din trecut care blochează sau creează dificultăți. Ocazional, discutăm în coachingul familial ceva ce s-a întâmplat în trecutul membrilor familiei, cu scopul de a clarifica prezentul, dar coachingul nu se axează pe rezolvarea sau vindecarea trecutului.
În schimb, în terapia clasică, un terapeut pune mai mult accent pe explorarea, înțelegerea și vindecarea rănilor emoționale, chiar și înainte de a implementa schimbări concrete. Pe scurt, în terapia clasică aflăm răspuns la întrebarea de ce, iar în coachingul familial lucrăm mai mult pe cum.
În ședințele de consiliere lucrezi adesea și cu adulți care își propun să adopte copii. Ce implică acest tip de consiliere?
Problematica este diversă, dar cu ce m-am confruntat eu până în prezent sunt mai degrabă aspecte ce țin de pregătirea emoțională pe parcursul procesului de adopție. Împreună cu familia, explorăm emoțiile, anxietățile firești în această etapă, îi susțin pe membrii familiei să-și dezvolte propriile strategii de reziliență și răbdare, atât de necesare în această etapă. De asemenea, le ofer suport și tehnici de parenting, de care vor avea nevoie în integrarea și dezvoltarea sănătoasă a copilului adoptat.
Discutăm despre metode eficiente de gestionare a comportamentului copilului, inclusiv abordări pentru a face față comportamentelor dificile sau provocatoare. Nu mai puțin importante sunt și discuțiile despre pregătirea casei și a mediului în care copilul urmează să vină. Aici includ și discuțiile despre pregătirea celorlalți membri ai familiei, părinți și mai ales copii biologici, acolo unde este cazul. Pentru că, deși adopția pare o relație adult-copil, în esență este vorba despre un proces care are un impact asupra întregului univers al adulților care urmează să devina părinții unui copil adoptat.
℗PUBLICITATE
În ce măsură seamănă sau diferă provocările părinților care au adoptat copiii față de cele ale părinților care au copii biologici?
Este un subiect vast care merită o amplă cercetare, pe care-mi doresc să o realizez în viitorul apropiat. Privind din afară, am putea spune că nu sunt prea multe diferențe. Până la urmă, atât părintele biologic, cât și cel care adoptă are aceleași responsabilități în ceea ce privește creșterea și educația, îngrijirea fizică și emoțională și oferirea unui mediu stabil și iubitor. Ca să nu mai spun că toți părinții se confruntă cu provocări legate de disciplină, stabilirea limitelor sănătoase, educație, sănătate și dezvoltarea emoțională și socială a copiilor. Iar dacă ne uităm la relația părinte-copil, nici aici nu sunt prea mari diferențe. Construirea unei relații bazate pe încredere și o comunicare deschisă sunt elementele de bază ale oricărei relații părinte-copil. Este adevărat că, în cazul părinților care au adoptat, apar câteva provocări diferite și aici mă refer, în primul rând, la istoricul și traumele copilului. Mulți copii adoptați vin cu un bagaj emoțional și psihologic semnificativ, incluzând traume, abandon sau neglijență. Asta nu înseamnă că nu pot suferi traume și copiii biologici, doar că experiențele lor sunt, de obicei, legate de mediul familial imediat și nu de separarea de părinții biologici.
Un alt aspect care diferențiază cele două grupe de familii este cel legat de identitate și apartenență. Mai ales în perioada adolescenței, copiii adoptați au întrebări și conflicte legate de identitatea lor, simt nevoia să-și cunoască rădăcinile biologice și să înțeleagă de ce au fost adoptați, iar acest lucru este dificil de gestionat emoțional de către părintele adoptiv. Din același registru este și provocarea legată de dezvăluire și transparență, mai ales în cazul în care adopția s-a realizat la o vârstă timpurie, iar copilul nu mai are amintiri despre familia biologică sau din perioada în care îngrijirea s-a realizat de către un asistent maternal. Este un aspect sensibil și complex al vieții lor și pare că niciodată nu sunt suficient de pregătiți să decidă când și cum să dezvăluie copilului că este adoptat.
Din păcate, societatea noastră nu este suficient de educată astfel încât, chiar și în vremurile noastre, familiile adoptive și, mai ales, copiii adoptați devin victime ale stigmatizării și stereotipiilor sociale. De multe ori, familiile adoptive aleg să ascundă identitatea copilului pentru a se proteja de prejudecăți și întrebări intruzive, unele dintre ele ajung chiar la decizii drastice, cum ar fi mutarea într-o altă localitate sau chiar într-o altă țară.
Care ar fi regulile psihologice de bază pentru un adult sau pentru un cuplu care are în plan să adopte un copil?
Cu siguranță că sunt multe reguli, dar pornim de la ce este cel mai important: pregătirea emoțională și psihologică pe care orice adult sau cuplu este necesar să o aibă pentru a putea să ofere un mediu stabil și iubitor pentru copilul adoptat. Iar atunci când spune „pregătire“, mă refer la procesul de autocunoaștere și autoevaluare. În procesul de consiliere pentru cuplurile care sunt în etapa de preadopție, recomand acestora să înțeleagă clar de ce doresc să adopte un copil. Este important să aibă motive sănătoase și bine fundamentate pentru adopție, cum ar fi dorința de a oferi dragoste și stabilitate unui copil.
Pe lângă motivație, este important să-și stabilească așteptări realiste: mai departe de imaginile idilice sau de proiecțiile pe care cuplurile și le fac în anii de așteptare, este nevoie să devină conștienți de faptul că adopția poate aduce provocări neprevăzute. Este esențial să aibă așteptări realiste cu privire la comportamentul copilului și la modul în care va decurge procesul de adaptare.
Ce ai observat din practica ta, de cât timp are nevoie un copil ca să se integreze în familia adoptivă?
Sunt mai mulți factori care contribuie la integrarea unui copil în noua sa familie: vârsta copilului, experiențele sale anterioare, personalitatea sa și dinamica familiei adoptive.
Aș începe cu vârsta copilului. Desigur, cu cât este mai mic, cu atât adaptarea este mai facilă. Din păcate, cu toate că în ultimii ani s-au mai simplificat procedurile în materie de adopție, procesul de declarare a unui copil ca adoptabil durează cel puțin un an. În acest timp, de cele mai multe ori, copiii sunt incluși în sistem, fiind îngrijiți de către un asistent maternal. De aici începe o altă poveste. Primii doi ani de viață, despre care știm că sunt esențiali în crearea atașamentului, sunt și anii despre care familiile adoptatoare știu foarte puține, cu toate că fiecare copil beneficiază de o evaluare și o monitorizare din partea specialistului de caz.
Când adopția se realizează la o vârstă mai mare a copilului, intervin mai multe variabile. Copiii mai mari și adolescenții au nevoie de mai mult timp pentru a se integra, deoarece au amintiri mai clare și, eventual, experiențe negative din trecut. Este un proces de durată, în care copiii testează limitele adulților, apărând situații dificil de gestionat de către aceștia, dar esențiale pentru copiii care au o permanentă nevoie de confirmare a apartenenței la noua familie. Să nu uităm, totuși, că vorbim despre copii cu traumă de abandon.
Un alt factor deosebit de important este trecutul copilului. Experiențele pe care le-a avut până a ajuns în familia de adopție sunt esențiale în procesul de integrare. Copiii care au trecut prin multiple plasamente sau au suferit traume pot avea nevoie de mai mult timp pentru a se simți în siguranță și pentru a se lega de noii părinți. Pe de altă parte, un copil care a avut o relație pozitivă și stabilă cu îngrijitorii lui poate găsi dificilă tranziția, dar acest lucru poate varia de la caz la caz.
Dacă ne referim la personalitate, este de la sine înțeles că acei copii cu personalități deschise și flexibile se pot adapta mai rapid, în timp ce copiii mai rezervați sau mai sensibili pot avea nevoie de mai mult timp și sprijin.
Și, nu în ultimul rând, factorul care integrează, pe de o parte, educația și pregătirea și, pe de altă parte, răbdarea și înțelegerea familiei adoptatoare. Familiile care au urmat cursuri de pregătire pentru adopție și au acces la resurse și suporturi adecvate sunt mai bine echipate să gestioneze provocările. O familie răbdătoare, empatică și deschisă către comunicare va facilita o integrare mai lină.
Cartea de parenting pe care ai recomandat-o cel mai des este…
Greu de ales pentru că, așa cum eu am învățat și am aplicat în viața de familie, nu doar în cabinet cu clienții mei, foarte multe dintre ideile și instrumentele de lucru din aceste cărți, fiecare dintre ele reprezintă o resursă importantă și personală pentru fiecare client care alege să ceară sprijin. Așa că am să aleg trei cărți care aduc cele mai profunde conștientizări:
- Copilul invizibil, scrisă de Gáspár György, este prima carte despre relația părinte-copil pe care am citit-o și de la care a pornit, de fapt, călătoria mea profesională spre tot ceea ce înseamnă astăzi rolul de consilier parental;
- Mai bun decât părinții tăi, scrisă de Janet G. Woititz care, așa cum apare și pe copertă, este un emoționant ghid de parenting pentru toți adulții care provin din familii disfuncționale;
- Viața în doi, când suntem trei, scrisă de John Gottman și Julie Schwartz Gottman, o carte care te învață care sunt cei șase pași importanți pentru a cultiva fericirea în cuplu, după ce apar copiii. Deși, așa cum spuneam mai sus, nu sunt un mare fan al soluțiilor în trei-cinci pași, această carte vine cu instrumente clare, se bazează pe un studiu longitudinal, iar pentru mine, care vin după o carieră de mai bine de 20 de ani de cercetare, acestea sunt elemente valoroase.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
