fbpx
skip to Main Content
Reacțiile Instinctive Nu Spun Dacă Cineva Ne Este Prieten Sau Dușman

Reacțiile instinctive nu spun dacă cineva ne este prieten sau dușman

Din prima zi de viaţă, creierul nostru scanează în mod intuitiv mediul în care trăim, căutând indicii pe care le traduce fie într-o stare de confort şi siguranţă fie într-o stare de pericol sau de risc. Acest mod de a funcţiona este ceea ce ne asigura, literalmente, supravieţuirea. Ori de câte ori interacţionăm cu ceilalţi oameni, observăm şi procesăm informaţii precum expresia facială, tonul vocii, mişcarea sau poziţia corpului interlocutorului. Pe măsură ce avem aceste experienţe, propria noastră fiinţă umană se structurează, învăţând câte ceva despre noi, dar şi despre ceilalţi, către cine ne putem raporta cu încredere sau cine ne poate pune în pericol.

Pentru a înţelege şi mai în profunzime complexitatea fiinţei umane, precum şi strânsa interconectare între biologia şi psihologia umană, mi-am propus să vorbim în acest articol despre una dintre cele mai cunoscute teorii din neuroştiinţe – teoria polivagală – care explică felul în care corpul nostru reacţionează la mediu, dezvoltând astfel o serie de comportamente adaptative, chiar înainte ca noi să fim conştienţi de ele.

Teoria Polivagală este dezvoltată de dr. Stephen W. Porges, un savant cunoscut în lumea ştiinţifică pentru studiile sale asupra unuia dintre cei mai importanţi nervi cranieni. Cel de al zecelea nerv cranian, nervul vag, este un nerv lung care porneşte din partea de jos a creierului, chiar în apropierea locului în care creierul se conectează cu coloana vertebrală. Acest nerv este format din două părţi, una dorsală şi una ventrală, care se distribuie în corp, fiind considerat ca având cea mai largă ramificaţie dintre toţi nervii corpului uman.

Conceptul de neurocepție, care stă la baza teoriei Porges, este un termen ce descrie felul în care circuitele neuronale din corpul nostru percep dacă o situaţie sau o persoană anume este sigură, periculoasă sau reprezintă o adevărată ameninţare pentru viaţă. În funcție de aceasta neuropercepție, corpul uman are trei răspunsuri automate, descrise mai jos. „Datorită moştenirii noastre ca şi specie, neurocepția are loc în părţile primitive ale creierului nostru, fără a fi implicat procesul de conştientizare. Detectarea unei persoane ca fiind periculoasă sau nu, activează fie comportamente de apărare, fie unele prosociale, determinate neurobiologic. Chiar dacă se poate ca noi să nu fim la nivel cognitiv conştienţi de pericol, la nivel neurofiziologic, corpul nostru a început deja o serie de procese neuronale cu rolul de a facilita comportamente adaptative precum cele de îngheţ-fugă-atac.”, explică dr. Porges.

Conform lui Porges şi a Teoriei Polivagale fiinţa umană dispune de o gamă de comportamente sociale care este limitată de fiziologie. Astfel, atunci când suntem înspăimântați, suntem dependenți de circuite neuronale ce oferă mecanisme fiziologice care organizează comportamente de mobilizare sau imobilizare înainte chiar de a fi conștienți de ceea ce se întâmplă. Când, pe de altă parte, neurocepția ne spune că un mediu este sigur și că oamenii din acest mediu sunt de încredere, mecanismele noastre de apărare, de tipul fugă-îngheţ-atac sunt dezactivate, și ne putem comporta în moduri ce încurajează implicarea socială și dezvoltăm relaţii de atașament pozitiv.

Pentru a înţelege mai bine teoria polivagală, ne poate ajuta şi o descriere sumară a funcţionării întregului nostru sistem nervos autonom (SNA), care este un sistem involuntar prin care reglăm funcţii vitale precum respiraţia, bătăile inimii, digestia, acesta fiind un sistem deosebit de complex, aflat mereu „la treabă“. Pentru a ne regla aceste funcţii importante ale corpului, acelaşi sistem nervos autonom este responsabil de scanarea, interpretarea şi reacţia pe care o avem în faţa pericolului.

Sistemul nervos autonom se împarte în două sisteme separate care ne ajută să interpretăm şi să răspundem în faţa pericolului: unul este sistemul nervos simpatic (SNS) care este implicat în a determina corpul să se mobilizeze în situaţii de pericol, fiind responsabil şi pentru activarea glandelor suprarenale de a elibera adrenalina în circuitul sangvin. De exemplu, atunci când vom vedea un şarpe, sistemul nostru nervos simpatic va citi acest indiciu ca fiind potenţial periculos, iar corpul nostru va răspunde printr-o „baie“ de adrenalină în corp ce ne va face să ne îndepărtăm rapid de şarpe. Cel de al doilea sistem, este sistemul nervos parasimpatic, implicat în calmarea corpului, conservarea energiei, încetinirea bătăilor inimii, reducerea presiunii sângelui. Atunci când interpretăm că nu există indicii periculoase, corpul nostru se relaxează cu ajutorul sistemului nervos parasimpatic.

Ţinând cont de gradul de siguranţă pe care îl resimţim în orice moment, putem descrie trei stări ale sistemului nervos autonom:

℗PUBLICITATE


  1. Imobilizarea (întâlnită şi prin termenii de încremenire sau de colaps) – apare ca o simulare a morţii prin blocare comportamentală; este cea mai primitivă reacţie, întâlnită la cele mai multe vertebrate; este activată partea dorsală a nervului vag si sistemul parasimpatic autonom (este cea mai veche ramură a nervului vag, o porţiune nemielinizată cu originea în nucleul motor dorsal al nervului vag); apare atunci când viața este amenințată iar corpul răspunde prin înghețare, bătăile inimii scad, presiunea sângelui este redusă, disociere.
  2. Mobilizarea – comportament de tipul fugă sau atac, apare atunci când percepem un pericol; este o reacţie ce depinde de sistemul nervos simpatic, sistemul care este asociat cu activitatea metabolică, generarea hormonilor de stres în corp,  creşterea ritmului cardiac, stare de alertă, tensiune musculară, emoții de furie sau frică, reacții agresive.
  3. Angajarea socială sau comunicarea socială – include expresii faciale, verbalizare şi ascultare; apare atunci când ne simțim în siguranță, fiind activat complexul vagal ventral si sistemul parasimpatic autonom. Partea mielinizată a nervului vag determină stări comportamentale calme prin inhibarea influenţei sistemului nervos simpatic asupra inimii.

Activarea graduală a celor trei stadii în momentul în care simţim pericol

Aşa cum spuneam mai sus, nervul vag are ramificaţii multiple ce se extind în întregul corp. Urmează să vedem cum aceste ramificaţii sunt activate în funcţie de stimulii exteriori.

Aşadar, sistemul de angajare socială este activat de nervul vag şi de nervii adiacenţi care inervează muşchii feţei, gâtului, urechii mijlocii şi cutia vocală (se numeşte complex vagal ventral sau CVV). Într-o interacţiune socială pozitivă, când CVV este activat noi zâmbim când alţii ne zâmbesc, dăm din cap afirmativ când suntem de acord sau ne încruntam când auzim despre problemele altora. Din această zonă pleacă impulsuri către inimă şi plămâni, care vor regla pulsul şi respiraţia, simţindu-ne în mod automat mai calmi sau relaxaţi.

Orice ameninţare socială sau a celor din jur declanşează schimbări în zonele controlate de complexul vagal ventral: muşchii feţei şi tonalitatea vocii semnalizează iritarea, invitându-i astfel pe ceilalţi să ne sară în ajutor. Dacă nimeni nu răspunde acestei solicitări iar ameninţarea se amplifică, intervine sistemul limbic. Controlul este preluat de sistemul nervos simpatic iar cel de al doilea stadiu este activat şi astfel muşchii, inima şi plămânii se mobilizează în vederea luptei sau a fugii.

Dacă nu avem nicio cale de ieşire şi nu putem face nimic pentru a ieşi din impas sau pentru a ne feri de inevitabil, se activează sistemul suprem de urgenţă: complexul vagal dorsal (CVD) – acesta activează organele de mai jos de diafragmă, precum stomacul, rinichii şi intestinele, reducând dramatic metabolismul organismului: pulsul scade brusc (inima pare să se oprească), nu mai putem respira, intestinele nu mai lucrează sau se golesc (facem literalmente pe noi de frică). Practic, organismul încearcă să se apere singur, printr-o închidere completă şi prin cheltuirea unei cantităţi reduse de energie. Acesta este momentul în care intram în colaps.

„Teoria polivagală demonstrează că, chiar înainte ca creierul să înțeleagă un incident, sistemul nervos autonom a evaluat mediul și a inițiat un răspuns adaptiv de supraviețuire. Neurocepția precede percepția.“ spune Deb Dana, autor al cărţii The Polyvagal Theory in Therapy.

Teoria polivagală ne oferă un cadru neurofiziologic pentru a înţelege motivele pentru care oamenii acționează în modurile în care o fac. Prin lentila teoriei polivagale, observăm că acțiunile sunt automate și adaptative, generate de sistemul nervos autonom mult sub nivelul de conștientizare conștientă. Practic, creierul nu face o alegere cognitivă de a se proteja, ci avem mai degrabă un instinct de a ne conecta cu ceilalţi atunci când ne simțim în siguranță, de a ne mobiliza pentru luptă sau fugă atunci când simțim un pericol sau de a intra în colaps atunci viața ne este amenințată.

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută