Deschizi orice tip de media și dai din nou și din nou peste mențiunea că ne aflăm la sfârșitul unui deceniu și începutul unuia nou. Evident că asta ne obligă pe toți la cel puțin câteva minute de contemplare: unde eram în 2010 și cam pe unde mă aflu acum? Nimeni nu scapă! Care mai de care se umflă în pene cu realizările proprii, vorbind în același timp de rezoluții pentru 2020 sau chiar pentru întreaga decadă ce ne stă în față. Uităm parcă faptul că sunt mulți aceia care simt că nu se pot lăuda cu mare lucru. Și asta este ok! Nu trebuie să realizăm cu toții lucruri mărețe; până la urmă cred că este minunat și deosebit de important să ne felicităm pentru că am supraviețuit în acest deceniu și să ne punem ca simplă rezoluție puterea de a merge mai departe. Atât!
„Supraviețuire“ sună simplu dar este groaznic de complicat și consumator de resurse. De aceea în loc de măsurarea realizărilor aș vorbi mai degrabă despre recunoștința față de lucrurile mărunte din jurul nostru. Sunt recunoscătoare ultimului deceniu pentru faptul că mi-a dat ocazia să descopăr ideea de compasiune și autocompasiune pe care încerc de ceva vreme să o practic cu mare stângăcie, ca orice începător. În 2019 mi-am dat voie să nu plec nicăieri în vacanța de vară și să îmi petrec jumătate din luna iulie și toată luna august acasa grădinărind, stând degeaba și citind – recunosc că am și lucrat puțin, ups! Când te oprești puțin din alergare ai ocazia să vezi în jur și să descoperi oameni și idei care te vor ajuta să mergi mai departe, să sari peste hopuri și să treci prin tunele întunecate unde zace multă vulnerabilitate.
Datorită mai multor întâmplări fericite din august 2019 l-am descoperit pe Buddy Wakefield, un poet și artist american a cărui poezie m-a ajutat, în momente dificile pe parcursul ultimelor luni, să mă opresc, să iau o pauză, să privesc în jur cu mai mult calm și să plec din nou din loc cu încrederea că sunt pe drumul pe care îmi doresc să îl străbat, înconjurată de alți călători cu năzuințe și inspirații similare. Cu multă înțelegere, compasiune și nu în ultimul rând umor, poetul american reușește să pună în cuvinte tot ceea ce îmi doresc mie și Umanității în anii ce vor urma. Și nu este deloc lucru simplu…
Mi-am dorit să împărtățesc cu toți cititorii noștri, la acest sfârșit de deceniu, o unealtă pe care îmi propun să o țin la îndemână în călătoria mea prin cei zece ani care urmează. Am tradus aceste cuvinte de mai jos și sper din suflet că ele vor avea sens pentru cât mai mulți.
Tăcere amplificată
(Începi din nou)
de Buddy Wakefield,
din volumul Gentleman Practice (2011)
℗PUBLICITATE
Aleg să pun capăt obiceiului compulsiv de a gândi și de a rosti nesiguranțele. Acestea nu sunt grijile mele. Sunt gânduri obișnuite pe care le-am primit moștenire. Fundația pe care eu mi-am construit-o este nobilă și adevărată și trebuie tratată ca atare, cu compasiune și simplitate.
Aleg să stau în liniște și să las următoarele răspunsuri să se dezvăluie fără manipulare. Hiperintelectualizarea, verbalizarea, pasiunea și superlativele (care conduc frecvent motorul egoului meu) alimentează distorsionarea unei vieți fericite, sau ard fericirea cu totul. Aleg să nu mai pun încă un buștean pe acel foc.
Aleg răbdarea sub presiune.
Aleg să stau prezent, să mă dezvăț de neiubire, să iubesc și să-mi practic vrednicia (de a primi iubire).
Aleg calmul.
Respir adânc către centrul inimii mele.
Mă înconjor de prieteni și profesioniști cu obiective similare.
Sunt condus să vorbesc de fiecare dată cu bună-credință, să reacționez ca un domn, fără a instiga sau a proiecta murdăria, fără a internaliza negativitatea altora, astfel încât prezența mea să fie constant alimentată de bunăvoință și har. Condu-mă către alegerile șă comportamentele corecte, să nu iau parte la minciuni despre dragoste (…)
Aleg să savurez acest moment.
Aleg să pun capăt reacțiilor reflexe față de tot ceea ce socotesc ca fiind negativ, inclusiv parcările cu plată, coriandrul și bip-ul pe care îl scot unele mașini în marșarier. La drept vorbind, nu este nevoie de reacții reflexe nici față de lucrurile pozitive. Să ne bucurăm de ele este suficient.
Aleg modestia.
Aleg să fiu tras la răspundere.
Mulțumesc pentru vastele experiențe prin care viața m-a crescut. Sunt recunoscător pentru ceea ce se construiește. Știu că este o construcție faină. Nu stă degeaba, chiar și atunci când este înțesată de oglinzi.
Mulțumesc pentru Rugăciunea Serenității și pentru curajul de a termina ceea ce am început cu fapte bune, ascultând, învățând și tăcând.
Aleg să renunț la speranța mea pentru un trecut mai bun, să renunț la a lăuda trecute glorii și la a-mi justifica alegerile îndoielnice prin faptul că am trăit o viață grea.
Aleg să vorbesc cu bunătate și acceptare, chiar și față de mine însumi.
Aleg să fiu fără regrete pentru că trăiesc o viață sănătoasă.
Aleg să fiu fără regrete pentru că trăiesc.
Aleg să-mi cer cu politețe să mă dau la o parte dacă stau în propria-mi cale. Dacă nu mă dau la o parte, aleg să-mi chem un prieten care mă va îndepărta (din calea mea).
Aleg să observ cum pot servi cel mai bine astăzi și să o fac.
Aleg să înțeleg mai bine serviciul și să trăiesc mai puțin egoist.
Aleg natura dăruirii nu a lăcomiei, a stabilității în locul disperării, a siguranței în locul agățării și poftelor.
Sunt martor darurilor din viețile din jurul meu.
Ești chiar incredibil, să știi.
Doamne, doar uită-te la tine.
Aleg fruntea sus, cu dreptul înainte și să rămân pe calea mea.
Aleg un loc sigur unde să aterizez.
Aleg să mă hrănesc cu bucurie în loc să mă autoflagelez.
Aleg să nu mă chinui singur dacă mă voi abate de la drumul meu ci mai degrabă, să-mi redirecționez cu blândețe atenția la respirație, astfel încât aceste standarde pe care le-am acceptat pentru mine să nu fie îngropate sub greutatea inutilă a oricăror neajunsuri percepute.
„Aleg să nu las să-mi iasă pe gură aceea ce ar contrazice binecuvântarea ce se întâmplă în viața mea“ – Michael Bernard Beckwith
Îmi ofer o pauză.
De ajuns.
Aleg să fiu suficient.
Fără o mie de ore de mai mult și mai mult și mai mult.
Nu prin forță.
Munca aceasta nu mă va salva.
Mă eliberez.
Mergi și simte-te bine.
Am consumat atâta energie să devin mai bun.
Alege acum să trăiești cu mai bine, să-i cedezi lui mai bine, să-ți arăți mai bine și lasă restul să se întâmple.
Voi fi aici zi de zi.
Eșecurile mele au dus la succese.
Este timpul practicării acestor succese, și al odihnei și al acceptării.
Nu voi lua nicio decizie bazată pe panică.
Condu-mă departe de a spune minciuni, adevăruri exagerate, laude sau alte tentative de a manipula percepția oamenilor despre mine. Acestea sunt deservicii la adresa practicii mele.
Aleg să respir odată toate adevărurile cunoscute sau viitoare, profund și consecvent, inspirând și expirând încurajare și înțelegere, bucurie și calm, uimire și revelație, acceptare și integritate, angajament și flexibilitate, echilibru și responsabilitate, rămânând prezent în moment, observându-mi mediul, acceptând tot ceea ce este.
Și atunci când nu voi face toate acestea fără greșeală, fie să fiu exilat într-un nemilos lac de lavă pentru toate eternitatea.
… sau să îmi ofer o masă copioasă, un pui de somn și încă o respirație profundă.
… sau să o sun pe Mama și să îi spun prin ce trec și să fiu de acord cu orice-ar spune ea doar ca să știu că am o mamă.
Mă eliberez de nevoia mea de a avea dreptate.
Știu că asta este cheia de a trăi viața așa cum este.
Aleg așa cum este.
Universul să fie Univers.
Iar eu în liniște.
Până se va arăta voia Sa.
Nimic nu este impotriva mea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
