La câțiva ani de la decesul unei relații, foști parteneri apar meteoric în viața noastră. Unii trimit câte o poză „de epocă“ sau vreo melodie cu semnificație pentru fostul cuplu, alții expediază un mail „din greșeală“ sau folosesc un pretext profesional, pentru a reveni în preajma noastră, iar alții ne bulversează cu declarații romantice taman în ziua nunții noastre. Sau a lor. Ce îi determină pe acești strigoi emoționali să ne bântuie? Și de ce îi lăsăm să o facă?
Adio, dar rămân cu tine e-un titlu bun doar pentru film. În viață, scenariul acesta nu e niciodată câștigător de Oscar. Și totuși, ne încăpățânăm să-l tot jucăm. În treacăt fie spus, mi-am propus să revăd pe îndelete The Goodbye girl (titlul filmului, în original), după ce în primele câteva minute de vizionare am realizat că fetița protagonistei are, la doar 10 ani, o inteligență emoțională mai mare decât a mea și a câtorva prietene trecute de 40 de ani la un loc. Glumesc doar pe jumătate.
Căci reprezentații Generației X, din care cu onor fac parte, au luat bacalaureatul din prima și-au intrat fluierând la facultate, pe vremea când chiar se dădeau examene, au uimit Americile și alte țări de exil cu intelectul lor strălucit sau au inventat cele mai bune bancuri. Dar, pe cuvânt, nu s-au priceput niciodată la relații. Am fost inteligenții academic și-un pic cam tontuții emoțional.
Poate pentru că am crescut „cu cheia de gât“, purtăm agățate de noi fantomele relațiilor trecute. Retrăim aceleași povești la nesfârșit, fără să ne amintim finalul, ignorăm toate învățămintele cărților de dezvoltare personală – pe care, de altfel, le citim –, pe principiul noi știm mai bine sau nouă singur nu ni se aplică acele teorii. Și „preferăm mai bine“ să ne calificăm prietenii în psihoterapii de parc și de terasă, povestindu-le cu năduf: „iar m-a sunat Daniel“. Numele diferă și pare că poveștile la fel. Dar o singură rundă de discuții într-un cerc de prietene – da, de la Sex & the City încoace, umblăm doar câte patru – relevă cruda realitate. În viața noastră, a tuturor femeilor din generația mea, cel puțin, există câte un Daniel. Uneori e iubitul din liceu, care apare doar în ani bisecți. Alteori e un „ar fi putut să fie, dar…“. Și câteodată, un „zău dacă înțeleg cum de-am fost împreună“.
În galeria iubiților trecuți există, suspectez, unul cu care te-ai împăcat de vreo 3 ori, un însurat, „dar cred că acum chiar va divorța“, un „tu vei rămâne femeia vieții mele“ și, inevitabil, un „mi-a fost albastru de dor de tine“ (cu variațiunea „de Femeia Mea“).
Și-o singură poză, un telefon, un mail, un like pe facebook, un buchet de flori, un bol de caise lăsat la poartă te destabilizează și te scufundă emoțional mai ceva ca iceberg pe Titanic.
„Vrea să ne împăcăm!“, „încă mă iubește“, „n-ar fi făcut asta, dacă nu ar fi ținut la mine“ – încercăm cu disperare să ne convingem prietenele. Minciunile pe care ni le spunem trebuie să fie cele mai frumoase. Pentru că adevărul e ceva mai greu de digerat.
℗PUBLICITATE
„Viața ne arată că există oameni care nu știu să încheie o relație, iar atunci când nu scriem finalul unei povești de dragoste ne oferim libertatea de a reveni din nou și din nou, ca și cum timpul ar fi stat în loc“ – explică Gáspár György, psiholog clinician, psihoterapeut relațional și autor. „Psihologia ne atrage atenția asupra a două aspecte atunci când vine vorba despre aceste comportamente: (1) acestea sunt persoanele care au un atașament de tip evitant, caracterizat prin faptul că au o mare teamă de intimitate, dar și de a rămâne singure, de aceea, chiar dacă o relație nu funcționează și nevoile nu le sunt cu adevărat satisfăcute, în mintea lor rămân atașate de fostul partener și, adesea, «fostul» este un termen de referință pentru eventualele încercări de relaționări viitoare; (2) deseori aceștia sunt oamenii care au crescut în familii în care niciodată nu se știa foarte clar dacă părinții lor sunt sau nu împreună, aveau un stil de relaționare dezorganizat, definit de apropiere și distanțare, ceea ce le poate crea multă confuzie copiilor și poate determina dezvoltarea unor percepții disfuncționale despre iubire, relații și viață.“
Vedeți? Există o explicație. Simplă. Clinică. La obiect. Oamenii au studiat comportamentul acesta, s-au scris cărți pe tema tipurilor de atașament. Dar noi, nu și nu – noi știm mai bine! Ne ascultăm inima (?), recitim toate cărțile lui Jane Austin, punem stop cadru pe toate scenele de săruturi de prin comediile romantice de pe Netflix (hai, fiți voi singurele care n-ați făcut asta!) și ne gândim că poate n-ar fi cea mai rea idee dacă am face o nouă sesiune de „spiritism“ cu vreo fantomă care ne bântuie emoțional. Pauză, vă rog!
Propun așa: scoateți o foaie de hârtie și treceți, ca într-un CV – din acela pe care-l completați cu deplină seriozitate în plan profesional – toate relațiile voastre. Anii (lunile sau săptămânile cât a durat), ce s-a întâmplat cu voi în perioada aceea, care au fost provocările emoționale și progresele voastre relaționale și cu ce literă din „codul relațiilor“ s-a încheiat povestea.
Pentru fiecare strigoi care apare în CV-ul vostru emoțional și (re)aplică pentru o prezență în viața voastră, rostiți cu voce tare întrebarea: îmi poate oferi ceea ce-mi doresc?
Sau, în varianta mai sofisticată, propusă de Gáspár György: „Îmi satisface cu adevărat nevoile de relaționare și de intimitate un astfel de partener?“
„Din păcate, rar se întâmplă să ne observăm relațiile cu o maturitatea reală și să contabilizăm dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile sau, mai bine spus, dacă merită să repetăm acest dans relațional“ – explică Gáspár. „Și asta pentru că, la nivel global, încă dăinuie o viziune extrem de romantizată asupra relațiilor și asupra iubirii, asta ca să nu spun că trăim o viață prea puțin conștientă. Dacă în jurul tău există un astfel de partener (care dispare, când îți este lumea mai dragă, și apoi revine, când te-ai aștepta cel mai puțin), este foarte probabil să fii tentat a crede că: «De această dată s-ar putea ca lucrurile să funcționeze mai bine!», «Poate că, după atâta timp, s-a schimbat și acum este gata de o relație așa cum am eu nevoie!» – aceste gânduri pot fi extrem de seducătoare, dar și de amăgitoare. S-ar putea ca și persoana care primește, din nou și din nou, un astfel de partener în viața sa, să aibă un tipar de atașament tip evitant și să creadă despre sine că nu merită mai mult, la capitolul relații, sau să fi învățat, tot așa din mica copilărie, că astfel funcționează relațiile – pe principiul incertitudinii și al impredictibilității. Iar pentru a face o schimbare, este nevoie de un angajament asumat față de un proces serios de autocunoaștere, mai exact – să ne întoarcem în trecut și să descoperim cu ce moșteniri relaționare am venit de acasă, care sunt nevoile, fricile și punctele noastre de creștere. Cea mai recentă carte pe care am publicat-o, Suflete de sticlă, descrie o astfel de poveste complicată de iubire, în care partenerilor le este dificil să dezvolte o relație cu rădăcini, intimitatea îi sperie, iar gândul respingerii sau al abandonului le creează, de asemenea, multă anxietate și un real distres relațional. Cunoașterea și înțelegerea de sine consider că reprezintă cele mai sănătoase strategii de auto-protecție. Tot acestea ne pot ajuta să înțelegem de ce ne purtăm așa cum ne purtăm, de ce acceptăm tot ce acceptăm și de ce funcționează relațiile noastre într-un mod mai puțin satisfăcător.“
Nu mă pricep s-o spun la fel de interesant precum Gáspár György. N-am nici calificarea și nici charisma lui. Dar vă rog eu frumos, faceți acel CV emoțional! Treceți în detaliu amorurile trecute și întrebările prezente. Și nu trișați la răspunsuri! Poate că relația aceea potrivită pentru voi (vă) așteaptă. Iar voi rămâneți într-un loc defunct emoțional, de unde nu puteți promova, unde nu aveți asigurare sentimentală și-n mod sigur nu veți ajunge la pensie! (a se citi „la adânci bătrâneți“).
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
