Adesea, cădem în capcana iluziei care ne șoptește la ureche că pe această planetă există oameni normali și oameni anormali. Pe cei pe care-i etichetăm ca fiind anormali îi respingem din start, deoarece îi percepem ca fiind diferiți de noi și, de cele mai multe ori, diferențele ne sperie și nu știm cum să le facem față. Celălalt este anormal pentru că-i lipsește o mână, pentru că suferă de depresie, pentru că iubește o persoană de același sex, pentru că are mai puțini urmăritori pe rețelele sociale, pentru că nu poartă haine de marcă, pentru că vede sau gândește… diferit de mine.
Psihologia relațiilor ne spune că din cauza viziunii noastre simbiotice (că totul ar trebui să fie la fel) și inconștiente, uităm că nu există un standard de normalitate. Această atitudine simbiotică este generată, de regulă, de pierderea conexiunii cu îngrijitorii noștri pe parcursul copilăriei; iar ulterior, în mod inconștient, încercăm să redobândim conectarea. Faptul că nu ne cunoaștem suficient de bine istoria personală, că nu am ajuns la adevărul nostru, ne face să trăim în mrejele absorbirii de sine și să căutăm simbioza.
Dacă în calitate de adulți – părinți, îngrijitori, educatori, medici, psihologi – am depune mai mult efort pentru a-i ajuta pe copii să se simtă înțeleși, dacă le-am oglindi emoțiile și le-am valida experiența, durerea acestora ar dispărea, și s-ar adânci sentimentele de iubire și de încredere. Iubirea și încrederea încurajează unicitatea și diferențierea. Diferențierea este precondiția pentru conștientizare și conectare. Imnul diferențierii sună în felul următor: Eu nu sunt tu. Tu nu ești eu. Și asta este OK.
Onorăm diferențele, evităm capcana normalității
Îi ajutăm pe copiii noștri să onoreze diferențele și să nu mai cadă în capcana „normalității“ atunci când:
℗PUBLICITATE
- Le explicăm că nu există un singur mod de-a vedea realitatea, că perspectivele sunt multiple și la fel de valide;
- Înlocuim conformitatea cu diversitate;
- În loc să reacționăm la diferențe, ne cultivăm curiozitatea și respectul față de acestea;
- Încurajăm și apreciem granițele interpersonale, în loc să le călcăm în picioare;
- Înlocuim mentalitatea închisă, cu receptivitatea.
Procesul este provocator și solicitant, cu toții suntem o lucrare în curs de desfășurare, din acest punct de vedere. Dar dacă vom continua să păstrăm accentul pe dialog și validare emoțională, avem toate șansele să ajungem acolo unde ne dorim. Dintre toate instrumentele de comunicare, dialogul este acela care cultivă siguranța, invită defensivele noastre la relaxare, întrerupe fuziunea simbiotică și restaurează fluxul de empatie.
Despre mitul normalității, despre gestionarea diferențelor și despre importanța conectării, au povestit Mirela Retegan și colegul nostru, Gáspár György, la Antrenorul părinților, pe frecvențele Radio Europa FM.
Doi dintre ascultătorii fideli au fost răsplătiți cu un exemplar din Inteligența parentală, cartea semnată de dr. Daniel Siegel și dr. Tina Payne Bryson, și Astăzi, aici, acum, cartea Mirelei Retegan.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
