Dintotdeauna, oamenii au avut integrată în ființa lor, pe lângă latura fizică și psihică, și o latură spirituală. De-a lungul timpului, știința a scos din sfera misticismului antic mai multe aspecte ce țin de credințele omului, cum ar fi: destin, noroc, superstiții etc. Ritualurile și practicile oculte ofereau în antichitate soluții pentru principalele probleme existențiale. Astăzi, datele științifice ne oferă o bază solidă pentru înțelegerea complexității structurii psihicului uman. Cu toate acestea, se fac în permenență cercetări și noi descoperiri în domeniul științelor cognitive, cu scopul de a integra cât mai coerent toate dimensiunile ce stau la baza arhitecturii ființei umane.
În fiecare zi trăim momente și situații care, trecute prin orice indicatori statistici, ar duce spre rezultate neputincioase să susțină probabilitatea ca ele să se întâmple. Și, totuși, ele se întâmplă.
Până în urmă cu un secol, o întâlnire dintre două persoane, într-un context care pare să sfideze dimensiunea spațială și temporală, era numită simplă coincidență. Întâmplări asemănătoare, cu grad minim de predictibilitate, au loc frecvent în viața noastră sub diverse forme. Poate fredonăm în minte o melodie, iar când pornim motorul mașinii, undele radioului redau exact melodia de pe buzele noastre. Sau ne pregătim telefonul să apelăm pe cineva anume în timp ce un ton de apel vine de la nimeni altcineva decât de la persoana din gândul nostru. Și exemplele pot continua.
Dacă trecem sumar în revistă aceste situații aparent întâmplătoare pe care le conștientizăm (căci nu toate trec prin filtrul conștienței), putem observa că pe unele dintre ele le luăm mai ușor „ca atare“ și nu le acordăm o atenție specială, iar altele parcă ne taie răsuflarea pentru o clipă. Acestea din urmă, cu impact emoțional asupra noastră, capătă acel aer mistic care ne determină să punem „întâmplarea„ pe seama sorții.
Diferența dintre cele două modalități în care ne raportăm la așa-zisele coincidențe vine din conexiunile pe care le facem, mai mult sau mai puțin conștient, în legătură cu persoanele sau situațiile care ne aduc împreună aparent miraculos în același spațiu și timp. Altfel spus, surpriza unei întâlniri neobișnuite ar fi mult diminuată dacă în viața de zi cu zi a celor doi nu ar exista și alte implicații care să creeze un fel de conexiune între ei. Dacă este vorba despre o ființă care ne-a marcat în vreun fel existența, atunci modul în care percepem și trăim momentul de „coincidență“ capătă conotații suplimentare.
Făcând o analogie, și melodia pe care mintea noastră o anticipează înainte de a începe la radio ne poate impacta emoțional într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de alte conexiuni pe care le-am creat cândva în legătură cu acea melodie.
În literatura de specialitate, C.G. Jung a folosit pentru coincidențe termenul de „sincronicități“
Considerând că e mai important să identificăm semnificațiile legate de aceste situații aparent accidentale decât să explicăm cauza lor, celebrul psihoterapeut Carl Gustav Jung a creat termenul de „sincronicitate“. Acest termen se referă la o întâlnire simultană dintre un fenomen fizic (exterior) și unul psihic (interior) între care nu există relație de cauzalitate, însă prinde semnificații pentru persoana care o percepe.
℗PUBLICITATE
Semnificațiile ce derivă din aceste sincronicități sunt în strânsă legătură cu nevoia persoanei care le experimentează de a integra în ființa sa anumite aspecte de natură psihică, rămase într-o stare latentă. Uneori avem tendința să trecem totul prin filtrul gândirii, fără să ascultăm mesajul pe care ni-l transmit emoțiile, iar alteorii ne lăsăm ghidați doar de impulsuri în luarea deciziilor importante. În ambele cazuri, practic, ne îndepărtăm de la echilibrul ce presupune integrarea ambelor dimensiuni (rațională și afectivă) în universul nostru psihic.
De o situație asemănătoare s-a folosit Jung pentru a explica paradigma sincronicității. Unul din pacienții săi, extrem de ancorat în universul său rațional, nu reușea să se deschidă înspre o viziune mai sensibilă, mai umană asupra lumii. Cărăbușul de aur din visele acestui pacient a apărut la geamul cabinetului în timpul unei ședințe de terapie. Acela a fost momentul în care latura afectivă a pacientului a fost profund activată și, nu întâmplător, în simbolismul oniric, cărăbușul de aur este asociat cu „renașterea sufletului“.
„Sincronicitatea este întâlnirea bulversantă dintre sinele nostru şi lume. Suntem ajutaţi astfel să ne găsim pe noi înşine şi să-i ajutăm şi pe alţii. Sincronicitatea apare pentru a ne trezi şi a ne împlini“, spune psihoterapeutul David Richo, autor al cărţii Puterea coincidenţei.
Sincronicitățile sunt limbajul universal al armoniei
Cu toate că par rupte din sfera magicului, sincronicitațile sunt în realitate experiențe încărcate de semnificații. Ele ne vorbesc despre lumea noastră interioară. Despre aspectele pe care avem nevoie să le integrăm în ființa noastră pentru a ne armoniza universul interior.
Dacă rămânem în punctul de a le considera semne ale destinului, riscăm să ne pierdem în scenarii iluzorii și să ratăm o bună oportunitate de introspecție și de integrare a acelei dimensiuni ce a rămas cumva blocată într-un con de umbră. Dacă le analizăm doar prin filtrul rațiunii și încercăm să le găsim argumente logice, riscăm să reducem intensitatea trăirilor afective și să nu primim mesajul corect al emoțiilor. De asemenea, atunci când vrem să controlăm într-un mod exagerat contextele externe în care ne derulăm activitățile, riscăm să inhibăm acea doză optimă de mister pentru a ne putea minuna de frumusețile vieții. Iar dacă aceste sincronicități ne dau senzația că avem lumea la picioare, riscăm să alterăm admirația, fascinația și umilința în fața celei mai mari creații, Universul.
„Scopul și semnificația sunt invenții umane, și trebuie să le căutăm înăuntru, nu afară, folosind creierul nostru social. Nu suntem privilegiați în sensul că totul a fost creat de dragul nostru, dar faptul că ne aflăm aici acum e un privilegiu extraordinar. Sarcina noastră este, și a fost dintotdeauna, să ne dăm seama ce avem de făcut cu noi înșine.“ (Jim Baggott)
Articol publicat în ziarul Informația Zilei
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
