Nu sunt atenți. Nu au răbdare. Nu stau locului.
Puține sunt afirmațiile legate de copiii generației actuale care să le surclaseze în frecvență pe cele de mai sus. De asemenea, îngrijorarea și epuizarea cu care adulții, părinții și cadrele didactice vorbesc despre atenție și răbdare ca despre virtuțile pe veci pierdute ale copiilor digitali determină tot mai mult comunitatea de profesioniști în domeniul sănătății și educației copiilor să ofere informații și explicații solide cu privire la aceste achiziții, astfel încât să poată media un nivel realist de așteptări cu privire la ceea ce poate să ofere un copil, în termeni de răbdare și atenție.
În dezvoltarea copiilor, răbdarea este o achiziție care se bazează pe contribuții egale din partea biologiei, dar și a contextelor de învățare pe care le traversăm de-a lungul vieții.
În ce fel are biologia legătură cu răbdarea? Ei bine, are, pentru că multe dintre elementele care se reunesc în conceptul de răbdare țin de temperamentul nostru – acea bucățică 100% înnăscută a personalității umane, zisă și „firea omului“ sau „felul de a fi“ al fiecăruia dintre noi. Temperamentul este ceea ce ne face pe unii dintre noi deschiși, vorbăreți, curioși, exploratori, iuți și transparenți în răspunsul emoțional, sociabili, doritori de noutate și extraordinar, iar pe alții introverți, reținuți, liniștiți, stabili, cumpătați, concentrați, greu de scos din ritmul personal. Tot temperamentul dă și cheia intensității noastre emoționale. Fie că este vorba de bucurie, frică, furie, frustrare, tristețe, frică, unii dintre noi le trăim alert, intens, zgomotos și vizibil, pe când pentru alții sunt focuri emoționale mocnite, îndelungi, tăcute.
Revenind la răbdare, aceasta e în strânsă legătură cu felul în care fiecare dintre noi învață să se descurce cu emoții precum frustrarea sau furia. Dincolo de baza biologică a acestor emoții, managementul lor reprezintă o achiziție extrem de importantă în evoluția ființei umane, cu debut în preșcolaritate. Perioada de vârstă cuprinsă între 3 și 6-7 ani este optimă pentru a-i sprijini pe copii să învețe să se descurce cu emoțiile lor. Intrarea la grădiniță, diversificarea situațiilor de viață, a copiilor și adulților prezenți în viața unui copil după împlinirea vârstei de 3 ani (uneori și mai devreme, dacă ne gândim la copiii care merg la creșă) aduc cu sine multiple ocazii de învățare, dar și nenumărate surse de frustrare personală – mașinuța mult dorită ajunge în mâinile altui copil, ora de desen durează prea mult, fetița care ieri îmi era prietenă se joacă astăzi cu altcineva. Ele sunt gestionate foarte diferit de copii, în funcție de temperamentul fiecăruia, dar și de nivelul de dezvoltare a abilităților de management emoțional.
Despre un copil care se descurcă bine cu frustrarea (de exemplu, verbalizează emoția, așteaptă să îi vină rândul, își face „de lucru“ pentru a trece timpul mai repede, se „reorientează“ dacă nu primește ce a cerut etc.) se poate spune cu ușurință că este „răbdător“, în timp ce despre un altul care, în aceeași situație, face criză de furie după criză de furie se va vorbi folosind etichete de tipul „nerăbdător, neascultător“.
În realitate, vorbim de temperamente diferite și de nivel diferit de achiziție a abilităților de management emoțional.
Tot temperamentul mediază și relația noastră cu noutatea sau, dimpotrivă, familiarul. Un copil cu temperament mai degrabă extrovert va căuta noutatea, va explora, își va comuta rapid atenția și interesul de la un aspect la altul, trăind plictis, nerăbdare, chiar iritare, în situații repetitive, statice, familiare și predictibile. La polul opus, un copil cu temperament mai degrabă inhibat va aprecia la nivel subiectiv exact situațiile predictibile, stabile, constante (de exemplu, va face lego ore întregi), trăind surpriza și imprevizibilul mai degrabă cu anxietate și tensiune.
Trebuie spus însă că primii ani de viață ai copiilor, indiferent de temperamentul lor, sunt intens marcați de nevoia de noutate și explorare, fiind perioada în care toți copiii descoperă pas cu pas lumea în care trăiesc și se dezvoltă. Poate, de aici vine falsa impresie că „nu au răbdare“; în realitate, ei au nevoia să descopere atât de multe, iar creierul lor învață și asimilează totul într-un ritm atât de alert, încât noi, adulții, cu greu ținem pasul.
Este important de adăugat, de asemenea, faptul că această componentă a personalității noastre (temperamentul) este extrem de puternică și vizibilă, este „marca“ noastră personală, prea puțin predispusă schimbării odată cu trecerea timpului și maturizarea noastră. Cât despre abilitățile de a ne descurca emoțional în diferite situații de viață, deși preșcolaritatea este etapa optimă de vârstă pentru a învăța acest lucru, sunt printre noi adulți care au încă de învățat și exersat pentru a progresa la capitolul „inteligență“ emoțională.
℗PUBLICITATE
Dacă vorbim despre răbdare și relația părinte-copil, trebuie să luăm în calcul, de asemenea, temperamentul părintelui, care îl va face din capul locului mai „iute“ la mânie sau, dimpotrivă, mai calm și puțin reactiv la comportamentele copilului. Dar contează și abilitățile acestuia de a-și gestiona furia, frustrarea, stresul, oboseala sau orice altă stare emoțională care îi scade toleranța la ceea ce se întâmplă în jurul său. Evident că un părinte relaxat, odihnit, matur emoțional va avea un anume tip de reacție la comportamentul copilului, pe când altul obosit, stresat, bolnav, trist, impulsiv, epuizat va reacționa negativ, disproporționat, abuziv uneori. În această a doua situație descrisă, riscurile pentru copil pot fi majore – vorbim despre comportamente abuzive de pedeapsă fizică (lovituri) sau emoțională (țipete, umilințe, jigniri), care, când sunt repetate, au un impact major asupra calității relației părinte-copil, precum și asupra sănătății emoționale a copiilor.
Situația este similară în cazul cadrelor didactice. E o categorie de adulți semnificativă, prin prezență, în viața copiilor noștri. Dacă reacționează nepotrivit, fără „răbdare“ la greșelile și dificultățile acestora în spațiul școlii, profesorii le vor afecta negativ imaginea de sine, făcându-i neîncrezători în propriile capacități, și vor încărca relația educațională cu teamă și tensiune.
Situațiile în care lipsa de „răbdare“ a copilului poate fi un semn al unei dificultăți emoționale sau al unui deficit de atenție trebuie evaluate prin prisma vârstei acestuia („nerăbdarea“ sau „neatenția“ unui copil de 2-3 ani sunt caracteristici firești de vârstă, în timp ce la 7 ani sunt de natură să ne îngrijoreze), precum și a contextului de viață. Abuzul, depresia, suferința fizică, divorțul parental, lipsa unui părinte (care muncește în străinătate sau a decedat), bullying-ul în mediul școlar etc. – acestea sunt doar câteva dintre situațiile în care toleranța unui copil la frustrare scade, reacțiile lui emoționale (frică, furie, tristețe, rușine, vinovăție) se intensifică, iar capacitatea lui de a fi atent se diminuează.
Dincolo de răbdare, este important să vorbim puțin și despre atenție, acea resursă cognitivă care ne permite să „stăm“ concentrați într-o activitate, situație sau conversație, atât timp cât este necesar. Maturizarea neurologică, precum și experiențele de învățare sunt deopotrivă importante pentru dezvoltarea capacității noastre de a fi atenți. În primii ani de viață, atenția noastră variază de la câteva zeci de secunde la câteva minute, cu câteva praguri importante în preșcolaritate (10-15 minute), școlaritatea mică (25-30 de minute) și adolescență (40-45 de minute), înainte de a atinge durata medie de concentrare (50 de minute) la vârsta adultă. Evident, cu exercițiu, ne putem concentra, ca adulți, ceva mai mult de 50 de minute, însă chiar și recomandările de igienă mentală sugerează pauze de câteva minute în activitatea cognitivă la fiecare oră. Poate nu întâmplător, ora didactică în sistemul de învățământ nu are mai mult de 50 de minute. Alte două variabile importante, care mută durata de concentrare a atenției în sus sau în jos, sunt gradul de interes și de plăcere resimțit în diferite situații și activități, precum și nivelul de efort depus în situația respectivă. Astfel, atenția unui copil la un desen animat de 30 de minute versus o temă la matematică de 30 de minute poate avea câteva fluctuații.
Revenind la vârstele mici, chiar și cei mai „răbdători“ dintre copii vor deveni neatenți după 20-30 de minute, și asta nu pentru a testa răbdarea noastră, a adulților, ci pentru că atât permite dezvoltarea lor cerebrală.
Un alt concept abordat adesea în contextul atenției – și care, la fel ca și atenția, trebuie abordat din perspectiva vârstei și dezvoltării copiilor – este comportamentul hiperchinetic. La vârste mici, motricitatea copiilor este extrem de accentuată; ei se mișcă mult pentru că în jurul vârstei de 1 an au o achiziție spectaculoasă (mersul), de care vor să se bucure, pentru că după 18 luni principala nevoie de dezvoltare este aceea de a explora, pentru că musculatura lor este intens inervată și în plină dezvoltare și creștere. Toate acestea fac normală mișcarea intensă la copii. În aceste condiții nu vorbim de hiperactivitate, ci de normalitate.
Hiperactivitatea devine o provocare când interferează cu activitățile esențiale din rutina unui copil. Dacă un copil la grădiniță sau un școlar nu poate sta așezat pe scaun 5-10 minute la debutul preșcolarității, 15-20 de minute la debutul școlarității (pentru a colora o fișă sau a-și face tema), iar acest lucru se întâmplă în mod repetat și nu e justificat de un context abuziv de viață sau de o altă dificultate emoțională severă, atunci putem să avansăm ipoteza unei hiperactivități. Când vorbim despre un copil hiperactiv, trebuie să luăm în calcul existența unui deficit neurologic ce aduce după sine, în grade diferite, un deficit de atenție și/sau unul de control al impulsurilor. Nu sunt însă ipoteze ușor de avansat, așa cum din nefericire se întâmplă în timpurile noastre. Copil hiperchinetic cu deficit de atenție – pe scurt ADHD – iată un diagnostic care se pune uneori cu o ușurătate iresponsabilă, în afara unui proces de evaluare detaliat, atent și responsabil față de un copil care primește o etichetă ce aduce după sine dificutăți academice, emoționale, familiale, sociale și (deloc rar, din păcate) stigma și discriminare.
Este de reținut însă că – sub tratamentul corect (psihoterapie, parenting, uneori medicație prescrisă responsabil) și cu modificările necesare în contextul de viață sau de școală – un copil hiperchinetic cu deficit de atenție are toate șansele la o viață de calitate, împlinită, completă.
Dacă este ceva ce putem face ca părinți și educatori, pentru a facilita apariția momentelor de calm, răbdare și atenție în achizițiile emoționale și cognitive ale copiilor noștri, este să răspundem cu compasiune, siguranță și empatie de fiecare dată când celor mici le este greu. Răbdarea e un dar al fiecăruia dintre noi, care vine în dimensiuni diferite pentru fiecare ființă umană. Dar, din fericire, stă în puterea noastră să îl creștem, astfel încât să ne bucurăm de virtuțile lui cu fiecare alegere pe care o facem.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
