Să presupunem că am putea fi invizibili pentru o zi și că am putea sta pe o bancă la metrou sau în stația de autobuz, analizând oamenii care ne trec prin față. Ne-am uita atent la ei, am remarca particularități în gesturile, postura și privirea lor, i-am judeca poate după felul în care merg sau se îmbracă. Când am vedea pe cineva cu o postură exemplară și o expresie de încredere pe chip ne-am gândi din punctul în care ne aflăm: „Persoana asta sigur n-are niciun complex“. Poate ne-am dori în secret să putem împrumuta și noi câte ceva din atitudinea sa. Pe de altă parte, dacă am vedea pe cineva cu un defect la o mână sau un picior – un defect nu suficient de pronunțat încât să-i afecteze calitatea vieții, dar suficient de vizibil pentru a întoarce capetele curioase, probabil că am zice că acea persoană trebuie să fie teribil de complexată.
Ce sunt complexele?
Complexele însă nu sunt legate doar de fizicul nostru sau de felul în care ne raportăm la ceilalți (complexe de inferioritate sau superioritate). Au rădăcini mult mai adânci și interferează cu viața și comportamentul nostru în moduri nebănuite. Asociația Americană de Psihologie definește complexele ca fiind „un grup sau un sistem de de idei sau impulsuri interconectate care au un ton emoțional comun și exercită o influență puternică, dar adesea inconștientă asupra atitudinilor și comportamentului unei persoane“. Asta înseamnă că aceste complexe sunt alcătuite din modele-cheie de dorințe, emoții, amintiri și percepții care influențează într-un mod imperceptibil felul în care o persoană gândește sau se poartă. Complexele sunt organizate de regulă în jurul unei teme mari, cum ar fi statutul sau puterea. Un complex este punctul orb. Este sentimentul că „ceva“ a scăpat de sub control.
Termenul de „complex“ în psihologie a fost introdus de Carl Jung, în perioada în care încă lucra îndeaproape cu Sigmund Freud. Jung distinge între două tipuri de inconștient: inconștientul personal și inconștientul colectiv. Inconștientul personal este cumulul de experiențe din viața unei persoane care pot fi rememorate în mod conștient.
De cealaltă parte, inconștientul colectiv reprezintă un fel de moștenire universală a oamenilor, o „amintire a speciei“ transmisă fiecăruia dintre noi, cam în același fel în care sunt „programate“ și își capătă instinctele animalele. În opinia lui Jung, inconștientul personal este dominat de complexe, care pot fi conștiente, parțial conștiente sau inconștiente. De asemenea, complexele pot fi pozitive sau negative, în funcție de consecințele pe care le au.
Cel mai des întâlnite complexe și cum se manifestă ele
Jung a conceptualizat complexele ca având un nivel înalt de autonomie, descriindu-le ca fiind „așchii de psyche“ care pun bazele unor „mini-personalități“ pe care el le numea „omuleți“. Aceste analogii au deschis drumul expansiunii ideii potrivit căreia complexele ar fi „subpersonalități“, fiecare dintre ele operând ca o regiune semipermanentă și semiautonomă a personalității, capabile să se comporte ca o persoană – idee dezvoltată de psihologul britanic John Rowan.
Complexul Dumnezeului: Este un pattern de personalitate care-i determină pe oameni să creadă că le sunt superiori celorlalți sau influenți; este însoțit adesea de grandomanie, de narcisism și de sentimente exagerate de importanță a sinelui. O persoană cu acest complex poate crede că este îndreptățită să primească un tratament special din partea celor din jur și că regulile nu i se aplică. Este, de asemenea, insensibilă la nevoile altora și tinde să devină foarte geloasă și să se folosească de manipulare pentru a-i controla pe ceilalți. Copiii care sunt lăudați în continuu de către părinți și cărora nu li se impun limite sau sancțiuni pentru comportamentele nepotrivite riscă să dezvolte la maturitate acest complex, care le va afecta nu doar viața socială, ci și pe cea personală, fiindcă nu vor putea dezvolta relații sănătoase privindu-le doar ca pe un joc de putere pe care trebuie neapărat să-l câștige.
Complexul eroului: Persoanele cu acest complex își doresc să fie în centrul atenției și merg până într-acolo încât să creeze situații în care trebuie să salveze pe cineva. Lauda de sine e la ordinea zilei, ba chiar se și îngroașă tușele evenimentului în cauză pentru a se obține atenția dorită. Unele dintre persoanele care suferă de acest complex aleg profesii precum pompieri, doctori, asistente medicale, polițiști sau politicieni – poziții din care pot crea situații dificile pe care mai apoi să le rezolve. Din păcate, uneori aceste situații pot fi fatale.
Complexul de inferioritate: Unul dintre cele mai comune complexe, complexul de inferioritate îi determină pe cei care suferă de el să considere că nu sunt demni de ceea ce au ori ce primesc sau că sunt mai puțin capabili decât ceilalți. Persoanele afectate pot supracompensa și obține rezultate extraordinare, însă nu vor crede nidiodată că au obținut destul succes. Complexul de superioritate poate aduce ranchiună și nemulțumire, îndepărtându-și „victimele“ de interacțiunea socială.
Complexul victimei sau martirului: O persoană cu complexul victimei dorește să se martirizeze și caută suferință sau persecuție, întrucât i se satisface astfel o nevoie psihologică sau dorința de a evita responsabilitatea. În unele cazuri, acest lucru derivă din credința că martirul a fost exclus și persecutat din cauza abilităților sale excepționale sau a integrității sale. Alte forme ale complexul martirului presupun suferința de bunăvoie în numele iubirii sau a datoriei. Acest lucru a fost observat la femei, mai ales la cele din familiile mai sărace, precum și la cele implicate în relații codependente sau abuzive.
Complexul persecuției: Este iluzia faptului că persoana afectată ar fi în pericol sau că urmează să fie în pericol, fiindcă cineva următește să îi facă rău. Cei care suferă de acest complex se simt izolați, consideră că nimeni nu îi crede și încep să dezvolte comportamente paranoice. Le este, de asemenea, dificil să aibă încredere în ceilalți. Având în vedere stilul de viață prevalent astăzi – ambițios și pe repede înainte, fiecare dintre noi încearcă să adune cât mai multe rezultate bune într-un timp cât mai surt. Acest mediu creează o atmosferă de „vânătoare“ în care complexul persecuției se propagă din ce în ce mai ușor, din moment ce începem să privim pe toată lumea cu suspiciune.
℗PUBLICITATE
Sindromul impostorului: Tot legat de acest mediu ultracompetitiv este și sindromul impostorului. Persoanele care se luptă cu sindromul impostorului au impresia că nu-și merită realizările și felul pozitiv în care sunt priviți de către ceilalți. Simt că nu sunt atât de competenți sau de inteligenți precum cred alții despre ei și că, mai devreme sau mai târziu, mitul va fi spulberat și lumea va afla adevărul despre ei. Întâmplarea face ca tocmai oamenii realizați să cadă pradă sindromului impostorului, fie că vorbim de persoane influente din comunitate sau de oameni foarte capabili și instruiți, cu rezultate academice notabile. Cei care se confruntă cu o autoeficacitate scăzută, perfecționism și nevrotism sunt cei mai predispuși să sufere de sindromul impostorului. Un alt factor care contribuie la apariția sindromului este mediul competitiv în care am fost crescuți, cu părinți care au pus presiune pentru note și rezultate academice bune.
Complexul lui Oedip: Complexul lui Oedip este un termen folosit în teoria dezvoltării stadiilor psihosexuale de către Sigmund Freud. Conceptul se referă la atracția pe care copilul de sex masculin o are față de părintele de sex opus (mama) și la gelozia pe care o manifestă față de părintele de același sex (tatăl). Complexul își are numele de la regele Oedip – personajul tragediei lui Sofocle. În acea poveste, regele Oedip își omoară fără știință tatăl și se căsătorește cu propria mamă. În teoria lui Freud, dezvoltarea psihosexuală în copilărie are loc în etape.
Fiecare etapă este caracterizată de fixația libidoului asupra diferitelor părți ale corpului. Freud aprecia faptul că, pe măsură ce ne maturizăm din punct de vedere fizic, anumite părți ale corpului nostru devin surse de plăcere, altele de frustrare – sau ambele în același timp. Conform teoriei, complexul lui Oedip joacă un rol fundamental în etapa falică – cea considerată a fi cea mai importantă, fiindcă atunci este momentul în care copiii dezvoltă înlocuitori sănătoși pentru atracția față de părintele de sex opus. Această etapă are loc în jurul vârstei de 3-6 ani, când libidoul copiilor se concentrează pe părțile genitale.
Complexul Electra este echivalentul feminin pentru complexul lui Oedip și implică dezvoltarea unei atracții sexuale subconștiente față de tată și a unei ostilități crescute față de mamă în același interval de 3-6 ani. Un adult care nu a rezolvat acest conflict intern în mod natural va ajunge să sufere de el inclusiv la maturitate.
Cum poți trece peste complexe?
Complexele au la bază atât experiențele personale, cât și o predispoziție genetică. Dacă în cazul sindromului impostorului și al complexului de inferioritate e recomandat să renunțăm la comparații, să folosim tehnici de mindfulness sau să ținem un jurnal cu motive de recunoștință, să ne înconjurăm de oameni cu o atitudine pozitivă și să ne reconstruim stima de sine pe măsură ce identificăm rădăcina problemei, e mult mai dificil să scăpăm de complexul victimei sau al lui Dumnezeu, spre exemplu. Persoanele cu astfel de complexe tind să înțeleagă mult mai greu (sau deloc) că este ceva în neregulă cu comportamentul lor sau cu viziunea lor asupra lumii. Capacitatea de introspecție a narcisistului lipsește. Fără ea, nu există vindecare emoțională. Fără vindecare emoțională și conștientizare a propriilor greșeli nu există schimbare.
Așa cum menționam la începutul articolului, complexele sunt modele-cheie de dorințe, emoții, amintiri și percepții care influențează într-un mod imperceptibil felul în care o persoană gândește sau se poartă, niște mini-personalități care preiau controlul asupra noastră în diverse situații. Un om cu un complex de superioritate poate suferi și de o tulburare narcisică de personalitate, iar astfel de persoane nu vor căuta niciodată ajutor specializat.
Cei care suferă de complexul de persecuție găsesc gratificare în suferință și vor accepta cu greu ședințele de psihoterapie ca soluție la problemele lor, fiindcă este mult mai dificil să creezi noi rețele neuronale care să le înlocuiască pe cele care percepeau, spre exemplu, legătura traumatică (trauma bond), ca pe un tipar valid și „normal“ de relație.
Psihoterapia și procesele personale de dezvoltare rămân cele mai potrivite metode pentru depășirea complexelor, însă în multe cazuri este nevoie de multă muncă din partea apropiaților care trebuie să identifice complexul persoanei dragi, să-i explice problema într-un mod pe care aceasta să nu-l respingă și să o susțină pe parcursul întregului proces. În cazul în care apropiații nu sunt implicați, probabil singura modalitate prin care cei care suferă de complexele amintite mai sus să primească ajutor și să-și schimbe perspectiva asupra sinelui este dacă în viața lor se instalează depresia, anxietatea sau altă tulburare afectivă ori de personalitate. Astfel, deși ajung în fața terapeutului pentru a „trata“ o anumită tulburare, discuția se va îndrepta în mod inevitabil și spre partea mai „întunecată“ a minții lor – cea despre care nici nu erau conștienți că e problematică.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
