Ce facem cu părțile din noi înșine care dor, într-o lume în care avem voie să fim doar veseli? Este întrebarea la care vă invit să căutăm răspuns. Iar în discuția despre acest subiect e bine să ne uităm puțin la felul în care suntem constrânși în societate să ne arătăm doar bucuria.
Unul dintre aceste aspecte e că vulnerabilitatea este privită ca o rușine, ca o slăbiciune. Vulnerabilitatea este acea parte din noi care arată ceea ce ne doare și ne bucură cu adevărat. Este crudă, fără cenzură și dură. Nu este rea, este umană și inocentă. Dacă simțim anxietate și tristețe profundă, acestea vin din vulnerabilitate. Doar că în public apar acele filtre sociale și ne dăm seama că oamenii nu sunt obișnuiți și pregătiți să vadă durere în forma ei necenzurată. Oamenii sunt mult mai agreabili și mai deschiși dacă nu le arătăm părțile noastre îndurerate. E o realitate. Asta se întâmplă pentru că cei mai mulți dintre noi nu suntem învățați să ne acceptăm propria vulnerabilitate, propriile emoții. Atunci, nu le permitem nici celorlalți.
Rescrierea trecutului
Pentru că nu ne-au fost validate emoțiile și individualitatea în primii ani viață, nu avem instrumente prin care să le gestionăm, nici în dreptul propriei persoane, nici să îi ajutăm pe ceilalți. De unde să ofer celorlalți, dacă eu nu am pentru mine însumi (însămi)?!
Învățăm că statutul, confortul celorlalți, nevoile materiale, echilibrul relațiilor sunt mult mai importante decât propriile emoții și nevoi. Asta se resimte atunci când ne înăbușim durerea și ne punem un zâmbet pe față când ieșim din casă.
Mai mult decât atât, există unele medii organizaționale în care exprimarea emoțiilor este sancționată, de-a dreptul. Dacă suntem văzuți plângând, temându-ne, îngândurați, obosiți, sunt mai multe „șanse“ să primim o avertizare. În unele locuri, putem să fim percepuți ca incompetenți, nepregătiți pentru rolul de la job și mult mai puțin probabil să primim ajutor, sprijin, curiozitate sinceră.
℗PUBLICITATE
În plus, de multe ori se întâmplă ca ceva din interiorul nostru să ne împingă către a crea (artificial sau real) o arie a vieții în care e bine, în care ne străduim mult să fim bucuroși, liniștiți, deși în alte părți ale vieții sunt munți de neplăceri și suferințe adunate. „Măcar aici să fie bine, dacă acasă nu-mi iese“.
Acestea sunt variantele cele mai la îndemână, sunt tiparele pe care le continuăm mulți dintre noi. Și, totuși, ce putem face cu părțile din noi care nu sunt bine? Vă prezint în cele ce urmează o parte dintre strategiile în care eu cred și care s-ar putea să vă fie utile:
- Încercăm să dăm o formă emoțiilor noastre – în cuvinte, imagini, versuri, sunete, forme, culori etc.
- Căutăm locuri sigure pentru acestea, chiar dacă nu știm ce să facem cu ele.
- Ne ducem să învățăm (de la altcineva, poate) să ne organizăm și explicăm emoțiile și nevoile – reminder: putem învăța să mergem pe bicicletă și când suntem adulți; putem învăța și cum stă treaba cu emoțiile.
- Căutăm modele în jurul nostru – oameni care au curajul să exprime câte puțin din ce este dificil pentru ei.
- Învățăm să ne facem nouă înșine vizite, ca unui prieten la care mergem cu ciocolată când are piciorul rupt. Mergem în vizită la acele părți care nu ies din casă, care sunt lăsate în întuneric. Nu e plăcut, poate vom sta doar câteva secunde acolo, la început. Dar ne putem împrieteni cu ele, au multă înțelepciune, dacă le privim cu răbdare și curiozitate.
- Exersăm asta și în relațiile apropiate. Adică, din când în când, îi lăsăm pe cei mai apropiați să vadă câte puțin din ce nu ne e bine, în funcție de deschiderea acestora.
- Facem un efort constant de a ne aminti că suntem valoroși și demni de iubire și atunci când nu simțim bucurie. Nu am fost lăsați pe Pământ doar să ne bucurăm. Putem trăi sub Soare unii cu alții și când ne e greu. Dacă am fost judecați și răniți când simțeam lucruri dificile, astea nu înseamnă că nu avem voie să ne simțim astfel, ci că specific acei oameni nu au avut disponibilitate.
În ritmul fiecăruia dintre noi, putem să lăsăm lumina să intre și în calea acelor părți. Există (măcar) un loc pe Pământ unde putem fi acceptați și când nu zâmbim. Ai vrea să îl găsești?
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
