fbpx
skip to Main Content
Înstrăinarea (alienarea) Parentală și Sufletul Copiilor

Divorțul reprezintă desfacerea legală a unei căsătorii, iar separarea poate să preceadă hotărârea de divorț. Fie că vorbim de o căsătorie, fie de parteneri de viață care nu și-au unit destinele în fața stării civile, deși din rodul iubirii lor s-au născut copii, separarea este la fel de dureroasă și dificil de gestionat, indiferent de vârsta puilor de om. Și totuși, adulții de astăzi care în copilărie au traversat astfel de momente au, de cele mai multe ori, întipărită bine în minte clipa separării părinților, precum și felul în care a decurs ulterior viața lor.

Rănile emoționale și dificultatea de a gestiona astfel de situații fac, cu voia sau fără voia adulților, ca cei mici să încline balanța în favoarea unuia sau a altuia dintre părinți. Însăși instanța de judecată, prin procedura aferentă, îi pune pe cei mici să aleagă părintele cu care vor să-și petreacă existența, urmând ca celălalt părinte să respecte cu strictețe planul de program prin care își va putea consuma împreună cu copiii săi sfârșiturile de săptămână sau vacanțele. Tot acest proces maturizează structura copilului (care vine cu o pregătire și cu un stil de viață dintr-o parte și prezintă ostilitate față de celălalt părinte, la care se întoarce). Nu ar fi de mirare ca, la un moment dat, să refuze însăși vizita propriului părinte, din cauză că resimte această copleșitoare dihotomie, în fața căreia este pus.

În anii ’80, dr. Richard A. Gardner (profesor de psihiatrie) discuta despre efectele pe care o înstrăinare a părinților le poate avea asupra celui mic, mai precis despre fenomenul prin care un părinte îi induce copilului, în mod repetitiv, remarci dezaprobatoare la adresa celuilalt părinte. Capacitatea de absorbție a părerilor extrem de negative expuse de părintele cu care locuiește (de obicei) face ca cel mic să și le însușească, ulterior considerând că sunt păreri proprii.

În acest sens, Gardner a descifrat opt caracteristici ale unui copil înstrăinat. Înstrăinarea poate fi ușoară (copilul manifestă ostilitate nejustificată), moderată (opune rezistență referitor la timpul petrecut cu un părinte) sau severă (încetează contactul cu părintele vizat).

Dr. Amy Baker (psiholog, cercetător și autor al lucrării Adult Children of Parental Alienation Syndrome: Breaking the Ties that Bind) a analizat în detaliu aceste trei stadii ale înstrăinării celui mic, cu exemple concrete și ușor de înțeles.

Mai precis, în cazul înstrăinării ușoare, copilul îl critică pe părintele de care s-a înstrăinat și i se opune, dar se bucură de prezența lui odată cu trecerea timpului sau dacă se schimbă „decorul“ cu care era familiarizat.

Detașarea (înstrăinarea) moderată este caracterizată prin reticență semnificativă, dar care, după ce este exprimată, se estompează, copilul alegând să meargă cu părintele alienat, deși nu va admite mai apoi (de față cu părintele alienator, alături de care locuiește) faptul că s-a simțit bine în prezența celuilalt părinte.

Înstrăinarea severă se observă atunci când cel mic refuză cu încăpățânare orice contact cu părintele alienat și amenință planul de vizite impus de instanță.

Acest ping-pong pe care părinții îl fac cu cei mici îi determină pe aceștia să aibă reacții fel de fel. De exemplu, cu un părinte copilul poate fi anxios, deprimat, disperat, pe când cu celălalt este calm, dornic de a-l vedea și de a petrece timp împreună. Cel mic devine capabil să mintă în mod convingător. Dar specialiștii atrag atenția că în astfel de cazuri copilul dezvoltă frecvent tulburarea de personalitate Cluster B, care include mai multe tipuri de tulburări și este caracterizată, în ansamblu, prin hiperreactivitate emoțională, gândire impredictibilă, atitudine teatrală, comportament schimbător, minciună antisocială etc.

℗PUBLICITATE


În triunghiul părinte alienator — părinte alienat — copil, înstrăinarea unui părinte prin otrăvirea copilului cu „ajutorul“ fricii îi clădește acestuia un atașament nesigur, generator de anxietăți. Apropierea psihologică de părintele care l-a intoxicat mental și distanțarea de celălalt părinte este consecința naturală, apărând astfel o degradare progresivă a relației cu părintele pe care-l vede punctual, numai după un program prestabilit.

În 2018, în Psychological Bulletin, Jennifer J. Harman, Edward Kruk și Denise A. Hines menționau că înstrăinarea echivalează cu un abuz asupra copiilor (ducând la anxietate, depresie, dependențe sau chiar suicid) și are consecințe mai dăunătoare decât cele rezultate în urma abuzurilor fizice sau sexuale.

Tratamentul înstrăinării este același în toate cele trei cazuri, cu specificația că – în cea severă – intervenția se face cu ajutorul instanței.

Este încurajată conexiunea părinte–copil, prin ocrotirea interacțiunilor pozitive dintre aceștia (amintiri pozitive, plăcute, momente calde, experiențe care le fac plăcere) și sunt contraindicate terapiile individuale extinse cu un copil înstrăinat.
Terapeuta Linda Gottlieb susține că înstrăinarea severă (apărută atunci când părintele alienator blochează accesul părintelui alienat la copil, restricționându-i timpul stabilit prin instanță) trebuie rezolvată prin ordin judecătoresc, în scopul de a se restabili firesc legătura copil–părinte alienat.

Înstrăinarea poate fi transmisă din generație în generație, de aceea este important de investigat dacă este o practică de familie. Trebuie distrus acest liant, care nu este benefic în niciun caz. Scopul final este binele copilului, și nu schimbarea caracterelor. În mod similar contribuie la apariția acestui tipar furia, anxietatea și depresia pe care părinții le traversează. În aceste cazuri, terapiile cognitiv- comportamentale sunt extrem de eficiente pentru astfel de adulți.

Grupurile locale de sprijin, site-urile de întâlniri pe problematici specifice, grupurile naționale care aduc în prim-plan specialiști din diverse domenii, dar și familia și psihoterapeuții le arată părinților divorțați că nu sunt singuri. Împreună, putem construi o lume care să facă mai lină despărțirea unui cuplu ce are copii, în așa fel încât structura emoțională a acestora să nu fie zguduită din temelii.

Cu siguranță, nu este o situație ușor de gestionat. Însă dacă toți subiecții implicați, care sunt variabile în această ecuație, au un singur scop (acela de a avea grijă de viitorul celui mic), atunci lucrurile vor fi mult mai clare și mai puțin dublate de ego-ul personal.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută