Alecia Beth Moore (cunoscută sub numele de P!nk) este una dintre cele mai apreciate și mai longevive cântărețe americane, câștigătoare a două premii Grammy și devenită populară prin albumul său de debut, „Can’t Take Me Home“. Faimoasă pentru glasul său puternic și pentru stilul vestimentar total neconvențional, artista a ajuns rapid pe scena marilor voci ale lumii.
Transparența față de fani a fost mereu evidentă, iar relația pe care o are cu soțul său a fost transpusă în melodiile sale. Un exemplu este piesa „So What“, apărută în 2006, când mariajul ei cu Carey Hart era zdruncinat de o eventuală ruptură (acesta făcând parte din videoclip), însă divorțul nu a fost confirmat. Mai mult, P!nk își informează constant fanii prin intermediul social media despre tot ce i se întâmplă în viața de familie (despărțiri, împăcări, inclusiv sarcinile anunțate pe Twitter).
De-a lungul timpului, artista și soțul ei au fost destul de criticați, atât pentru felul în care și-au expus problemele conjugale, cât și pentru stilul de parenting pe care l-au adoptat.
De curând, acesta a postat o fotografie în care apare fiica sa, Willow, stând înfășurată în prosop, în poala tatălui său, Hart, după ce pare să fi ieșit de la înot, cel mai probabil.
În descrierea pozei, P!nk a scris că ar vrea să lanseze o provocare internațională tuturor celor ce au văzut fotografia: aceea de a nu critica, timp de o zi, pe nimeni, în mediul online (iar dacă se reușește timp de o zi, să creștem intervalul fără critici la două zile și așa mai departe). La rândul său, soțul ei a redistribuit fotografia, fără să-și dezactiveze opțiunea de a permite comentarii (lucru pe care P!nk îl făcuse deja). Iar comentariile venite au fost, în majoritatea lor, de susținere.
De cele mai multe ori, criticăm fără să cunoaștem întreaga poveste din spatele unei fotografii sau al unui gest. Ne ascundem în spatele tastelor, fără să ne pese dacă distrugem emoțional un seamăn de-al nostru. Ceea ce nu realizăm însă este că, de cele mai multe ori, aceste frustrări apar atunci când catalogăm – în baza unei fotografii – viața altora ca fiind ruptă din rai. Mai precis, raportăm întreaga noastră zi/viață la un crâmpei din existența celorlalți, lucru care ne înfurie, ne trezește toate neîmplinirile, așa că adesea ne răzbunăm prin remarci răutăcioase, fără să ne gândim că la celălalt capăt se află tot o ființă cu trăiri, emoții, probleme, traume și că acel comentariul lansat public poate fi pictura care umple paharul, lucru care îl poate duce pe destinatar chiar și la gesturi extreme.
℗PUBLICITATE
A ieși în față și a atrage atenția că în online lucrurile pot derapa foarte ușor reprezintă un act de civism pe care tot mai multe persoane publice ajung să-l facă, iar inițiativa lor poate educa fanii. (Personalitățile publice emblematice au putere de convingere mai ales în rândul adolescenților și preadolescenților, în vreme ce părinții trec la această vârstă pe un umil loc doi.) Astfel, putem educa generații conștiente de rănile emoționale pe care părerile negative le pot crea.
Știm că majoritatea observațiilor negative se leagă de aspectul fizic, orientarea sexuală, culoarea pielii sau apartenența socială. Având la dispoziție o paletă largă de pretexte, nu este foarte greu să împroști cu noroi, indiferent dacă ținta e în culpă sau nu. Bullying-ul este un comportament de excludere extrem de des întâlnit, în special în școli. Cele mai multe traume își au originile în copilărie, de aceea este foarte important să acționăm înainte ca psihicul unui copil să fie distrus. Aici, cel mai adesea responsabilitatea se pasează între părinți și educatori/învățători/profesori, deși între ei ar fi cazul să existe o relație de complementaritate și reciprocitate. Adulții ar trebui să intervină pe toate fronturile și să înlăture factorul perturbator. Nu ne putem ține copiii sub o cupolă de sticlă; este firesc să se lovească de diverse obstacole, care să-i pregătească pentru viață. Însă ei trebuie pregătiți și antrenați pentru viață prin ghidaj – cu blândețe, compasiune și conectare.
Menținerea unui dialog deschis, bazat pe încredere, este un deziderat pentru orice părinte. Însă acest lucru necesită răbdare din partea adultului, pentru ca legătura să devină durabilă și bine sudată. Suntem responsabili de viitorul celor mici, iar asta înseamnă să avem grijă nu doar de propriii copii. Dar să începem de acasă, pentru a trece apoi la nivel macro.
Desigur, nu putem avea pretenția ca un copil care a crescut cu un background familial complicat, fiind martor al violențelor de toate tipurile (sau care a fost el însuși abuzat) să aibă reacții normale în raport cu ceilalți. Dar, identificate la timp și corijate într-o manieră blândă, aceste reacții pot fi corectate.
Puterea exemplului este definitorie. Este important ca adultul să fie atent la felul în care se comportă în preajma celui mic, pentru că acesta va imita tot ceea ce vede în familie (comportamente, limbaj, gestică). „Cei șapte ani de acasă“, ajunși în zilele noastre un clișeu, reprezintă în realitate perioada de formare pentru cel mic. Prezența conștientă și identificarea eventualelor atitudini neconforme pot ajuta adultul să înțeleagă felul în care reacționează copilul și chiar pot să-l determine să apeleze la ajutor specializat, dacă situația o impune și simte că nu se poate descurca.
A arăta cu degetul este unul dintre cele mai practicate sporturi. Însă empatizarea, ascultarea și deslușirea factorilor ce determină o astfel de conduită ar fi utilă pentru toate părțile implicate. A nu plăti cu aceeași monedă, a nu răspunde cu dispreț atunci când ura din online se ridică la cote înalte se dovedește o soluție pentru aplanarea unui conflict. Însă este de menționat că aceste noțiuni trebuie introduse treptat (și fără ezitare) în educația copilului, pentru buna sănătate emoțională personală și pentru binele celor din jur.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
