Luna aceasta, recomandarea de film vine de la colega noastră, Crina Alexe, jurnalistă de peste 20 de ani și coordonatoarea ediției tipărite a Paginii de Psihologie. Crinei îi place să scrie și să citească și se consideră norocoasă că a descoperit locul unde le poate face pe amândouă. La final de toamnă, a acceptat provocarea noastră de a scrie despre filmul care a impresionat-o cel mai mult în acest an: Libertate.
„Încă un film despre revoluție?, se vor întreba probabil scepticii de serviciu, cărora le voi răspunde: «Da, încă un film despre revoluție, dar unul pe care merită din plin să-l vedeți, indiferent dacă erați sau nu născuți în 1989 și indiferent dacă ați ieșit sau nu atunci pe străzi, strigând Vom muri și vom fi liberi!».
Filmul, regizat de Tudor Giurgiu, cu un scenariu semnat de Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu, este bazat pe povestea reală, dar mai puțin cunoscută, a peste cinci sute de persoane, reținute ilegal în bazinul de înot, golit de apă, din incinta unității militare 01512 din Sibiu. Da, ați citit bine: în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989, 522 de persoane au fost lipsite de libertate, timp de șase săptămâni, și ținute într-un spațiu de detenție impropriu, sub suspiciunea de a fi teroriști, având în permanență puști îndreptate către ei și fiind păziți de niște tineri soldați, abia ieșiți din adolescență și prin urmare la fel de speriați ca și prizonierii pe care-i supravegheau.
«Teroriștii» din filmul lui Giurgiu nu sunt altceva decât niște victime ale circumstanțelor, ca să nu spunem mai pretențios – ale istoriei, oameni reținuți mai mult sau mai puțin arbitrar, în urma unor întâmplări parțial tragice, parțial absurde. Printre ei, angajați ai miliției și securității de atunci, deținuți de drept comun, tineri și bătrâni, și – în mod ironic – chiar și revoluționari autentici.
Filmul pune sub reflector și poveștile câtorva dintre ei: militarul Dragoman (interpretat magistral de Iulian Postelnicu), securistul Teodor Petrache (Alexandru Papadopol) și milițianul Nicu Silivaș (Ionuț Caras), care stătuseră cu doar câteva ore în urmă la aceeași masă, coordonând represaliile cerute de Nicu Ceaușescu, dar care se pomenesc de-o parte și de cealaltă a baricadei: unul (militarul) în tabăra revoluționarilor, iar ceilalți doi pe fundul bazinului golit de apă. Puterea și vulnerabilitatea, cu care vine la pachet reconfigurarea de roluri, funcționează ca o hârtie de turnesol, iar de pe marginile bazinului golit de apă asistăm la manifestarea unor emoții și manifestări profund umane: frică, aroganță, camaraderie, cinism, empatie, toate dozate fin și subtil în dialoguri total autentice. Nu este nimic în plus sau în minus în aceste schimburi de cuvinte, care par desprinse exact din viață: «Vă știu eu pe voi!», se adresează «teroriștilor» un militar de pe marginea piscinei, «vorba aceea, am fost aici împreună!». În acest timp, cei din bazin protestează, într-un mod familiar: «Hai, mă Aurică!». Iritat de asemenea abordări familiare și diminutive, Dragoman concluzionează tranșant: «Acum suntem pe alte baricade!».
℗PUBLICITATE
Dincolo de aceste personaje individualizate, în film există și un personaj colectiv (oamenii din bazin), personaj compus din mai puțin de douăzeci de persoane și poveștile lor, narate în câteva fraze scurte sau schițate în scurte secvențe de film. Trăsătura lor comună este, de fapt, plasarea incertă pe spectrul binelui și al răului, plasare care devine cu atât mai imposibilă pe măsură ce timpul trece: după primele zile, pline de tensiune, paznicii încep să se mai relaxeze, la fel și presupușii teroriști, iar pe fundul piscinei au loc campionate de fotbal și de skandenberg, în timp ce sunt împărțite la comun merindele trimise la pachet de rudele prizonierilor. Înaintea Revelionului, ca o concesie (dar care mi se pare un demers profund emoționant, pentru că vorbește despre umanitate, declinată într-un gest aparent banal), paznicii le instalează chiar și un televizor. Astfel, deținuții se pot bucura de focurile de artificii și de un dans senzual de lambada, un ecou al îndepărtatului Occident și, de ce nu?!, o altfel de manifestare a libertății, chiar dacă experimentată la modul aspirațional și destul de primar, printr-o replică de genul: «Ce cur are, frate!».
Filmul nu-și propune să dea niciun fel de verdicte (de altfel, ar fi și imposibil, pentru că știm cu toții că dosarul Revoluției este departe de a fi elucidat). Cert este că, dincolo de întrebările la care justiția va trebui, la un moment dat, să dea un răspuns, rămân întrebările noastre, ale celor care am trăit în acele vremuri, așa cum spune chiar Tudor Giurgiu, cu «această psihoză a teroriștilor din decembrie, care erau ba arabi, ba spioni ruși, ba securiști. Manipularea grosolană făcută în special de către radioul și televiziunea publică a convins întreaga populație de existența teroriștilor – erau inamicul absolut de după fuga lui Ceaușescu. Îmi doream să fie prinși și să fie pedepsiți exemplar, pentru că eram convins că erau principalii vinovați pentru multele morți inutile ale acelor zile».
Aș mai adăuga că, la 34 de ani depărtare de acele momente pline de dramatism, trăim într-o lume în care, odată cu apariția rețelelor de social media, manipularea este mai subtilă și mai subversivă ca niciodată, terorismul este aproape un fapt divers în buletinele de știri, morțile inutile la fel, iar libertatea – condiția noastră firească.
Am să las aici melodia Libertate din finalul filmului, în interpretarea Evei Kiss, o adaptare a corului sclavilor evrei din opera Nabucco, de Giuseppe Verdi, în speranța că scurta mea recenzie v-a convins să vă rupeți mai puțin de două ore, din scurta vacanță care urmează, ca să vedeți filmul, ce rulează (încă) în cinematografele din toată țara.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
