Ce ar fi lumea fără de cărți? Dar ce ar fi și cărțile fără de traducători și redactori? Adesea ne cufundăm mental și emoțional într-o poveste, dar rareori se întâmplă să aflăm cum a fost construită acea poveste sau care este drumul pe care o carte l-a parcurs până să ajungă în mâinile noastre. Unul dintre oamenii de bază ai cărții, pe lângă autor, este redactorul. Cel care îngrijește, asemenea unei moașe cu experiență, dezvoltarea conținutului scris. În acest sens, am stat de vorbă cu Anca Ilie, traducător și redactor despre cum se naște o carte și despre volumul Scrisoare de iertare – o poveste de viață incredibil de genială.
Care este relația ta cu cărțile și cu lectura?
Cu cărțile e ca-n viață: nu poți să le iubești pe toate, nu poți să le urăști pe toate. Așadar, aș spune că am relație… umană cu cărțile și cu lectura. Deoarece lucrez cu cărțile, nu prea mai am timp (și „lungime de bandă“, nu mai suportă ochii) pentru lectura de plăcere. Așa că mi-am făcut din meserie o plăcere, adică citesc ca să traduc și să redactez cărți care îmi plac – și în felul acesta, prind doi iepuri: și lucrez, și citesc – cu plăcere.
Ce presupune activitatea unui redactor de carte?
Dacă este o carte cu autor de limbă română, atunci redactorul poate să aibă sugestii legate de structurarea materialului, sau de titlu, de frazare sau topică în propoziții etc. Apoi, tot el este cel care verifică notele de subsol – să respecte anumite standarde agreate anterior, fie standarde de citare internaționale, fie normele editurii; revizuiește proprietatea termenilor – să fie folosite cele mai potrivite cuvinte sau expresii pentru exprimarea ideilor dorite de autor. Dar face și corectura gramaticală și de punctuație a textului – de „virgule și litere“, cum le mai spun eu generic. Implicarea redactorului, așadar, poate varia de la un autor la altul, de la un stil de scriere la altul.
Dacă vorbim, însă, despre o carte scrisă în altă limbă și tradusă în limba română, atunci redactorul parcurge materialul de mai multe ori, după cum urmează: mai întâi, face R1, adică prima redactare, în care confruntă textul din limba română propus de traducător cu originalul din limba sursă. Pentru aceasta, eu împart ecranul de lucru în două pe verticală, ca să pot urmări în paralel cele două variante ale textului. Alți redactori lucrează cu textul „pe orizontală“, cel din limba sursă în partea de sus și cel din limba țintă în partea de jos a ecranului. Se verifică în același timp ca traducătorul să nu fi sărit vreun pasaj la traducere, să nu fi folosit un registru stilistic neadecvat publicului țintă al lucrării, pentru că trebuie tot timpul avut în vedere cui se adresează cartea: într-un fel traducem beletristică și în alt fel cărțile de non-ficțiune; chiar și în cadrul cărților de ficțiune, într-un fel traducem pentru copii – de exemplu, ne putem permite diminutive, adaptăm limbajul la nivelul de înțelegere al vârstei și așa mai departe – și în alt fel o carte romantică sau un science-fiction. De obicei, traducătorii știu toate acestea – și aici vreau să-mi exprim aprecierea la adresa traducătorilor cu care lucrez la Pagina de Psihologie, care sunt traducători foarte buni. Însă, în general, redactorul se asigură că nu există scăpări în niciuna dintre aceste direcții.
Cartea merge apoi la tehnoredactor pentru paginare și revine la redactor paginată, deci se face R2, adică o a doua lectură (redactare) a textului, de data aceasta, doar în limba română. Acum, redactorul urmărește ca textul „să curgă“ bine în română. În plus, verifică, în această etapă, lucruri ce țin de paginare – de exemplu, indicațiile auxiliare de tipărire (coloncifră și colontitlu), cuprinsul, imaginile să fie incluse în carte acolo unde se vorbește despre ele, notele de subsol, paginile introductive și de final, textele de pe copertă… și multe altele, sau, într-un cuvânt, totul!
În unele redacții, după redactor cartea mai trece pe la un corector, iar uneori, și pe la un cap limpede sau pe la redactorul șef, pentru a proba valabilitatea proverbului care spune că două capete sunt mai bune decât unul singur.
Ce îți place mai mult, activitatea de traducere sau de redactare?
Îmi plac ambele activități, și, contrar unor păreri, consider că se pot face bine amândouă.
Îmi place să traduc cărți – m-am și specializat, de altfel, într-un master de traducerea textului literar contemporan. Traducerea cărților mă face să mă simt, cumva, ca la un concert la care îl cunosc personal pe solistul principal, sau ca la o piesă de teatru în care joacă o rudă apropiată: simt că știu mai mult decât restul publicului despre acel perfomance, contextualizez mai bine. În cazul nostru, cu cartea tradusă de mine – mă simt privilegiată că am citit-o eu prima în română, pentru că eu am tradus-o!
În egală măsură îmi place și să redactez cărți, iar aici cred că activitatea de redactor se „mulează“ oarecum pe firea mea cu simțul observației și poate și oleacă mai… critică: ce mi-aș putea dori mai mult decât să mă număr printre primii cititori ai cărților respective, dar în plus, să pot să și intervin, înainte de apariția cărții, pentru ca acele cărți să sune sună cum trebuie în română?!
Pe partea de redactare colaborezi cu Pagina de Psihologie. Cum este să citești atât de multe și de variate texte de profil? Te ajuta sau mai degrabă te încurcă în viața personală?
Hmm, nu m-am gândit că ar putea să mă încurce în viața personală lectura acestor cărți de profil de la Pagina de Psihologie. Dar pot considera și așa, dacă mă gândesc că mi-am conștientizat și eu, odată cu cititorii – așadar, cu „durerile“ ce decurg de aici –, o serie de situații (ca să nu le spun „probleme“) prin aceste lecturi, prin lucrul la aceste cărți de specialitate. Deci, cumva, parcă tot la avantaje aș menționa acest lucru.
℗PUBLICITATE
În procesul de lucru la cărțile de la Pagina de Psihologie, de cele mai multe ori, îmi iau răgazul să rezolv eu însămi exercițiile propuse de autor – dacă este cazul unei lucrări cu exerciții pentru publicul cititor, sau mă opresc din când în când și reflectez la tema expusă, la povestea narată – dacă este alt tip de lucrare. Chiar dacă, uneori, poate că nu rezonez cu tema prezentată, tot îmi ajută cumva, găsesc ceva cu care să rămân.
Una dintre cărțile recente pe care le-ai redactat este „Scrisoare de iertare“. Cum a fost pentru tine lucrul la această carte?
În meseria asta, nu lucrezi cu piese la normă, iar seara nu poți să oprești strungul, să stingi lumina în atelier și să pleci acasă. Automat, în timpul lucrului, ți se insinuează sensul celor citite, le treci și prin filtrul sufletului tău. Este și cazul Scrisorii de iertare, care mi s-a părut, din punct de vedere al subiectului tratat, o carte răvășitoare. Traducătoarea Diana Ciornenschi a făcut treabă foarte bună cu traducerea acestei cărți, așa că am putut să mă concentrez de la început și la subiectul cărții, nu doar la formă, nu doar la proprietatea termenilor și la „virgule și litere“. Nu mi-e rușine să recunosc că am plâns la toate cele trei lecturi: în engleză, înainte de a confrunta cu traducerea, în română, la confruntarea traducerii, și apoi din nou, după ce am primit cartea paginată de la tehnoredactare. Este unul dintre „riscurile meseriei“ de redactor (sau de ființă umană, nu știu): unele cărți te ating într-atât încât te oprești din lucru, plângi, cugeți la personaj și la coșmarurile cu care îl confruntă viața, și apoi mergi mai departe și încerci să faci tot ce poți să iasă cartea bine, ca să ajungă povestea la cât mai mulți cititori, într-o formă optimă.
Ce te-a atins din povestea lui V (fostă Eve Ensler)?
În cazul cărții lui V (fostă Eve Ensler), m-a marcat profund de la bun început faptul că… nu e o poveste, în sensul de ficțiune! Povestea ei s-a întâmplat aievea, iar această curajoasă doamnă a avut nevoie de ani de zile de procesare a traumei – a complexului de traume mai degrabă, aș zice –, prin lucru personal cu sine și în sute, poate mii de ședințe de psihoterapie, ca să ajungă să-și conștientizeze trauma, să numească agresorul și să-și găsească un drum spre propriul suflet, să-și dea voie să fie cine este, să se considere în sfârșit o ființă umană cu drepturi – dreptul la viață, dreptul la fericire, dreptul la speranță.
Și m-a mai atins faptul că, odată ce a parcurs tot acest proces, autoarea a ales să-l încununeze cu acest demers vindecător care este scrisoarea: a vorbit public despre experiența sa de viață, împuternicind, cu siguranță, și pe alții.
De ce crezi că merită citită cartea „Scrisoare de iertare“?
Forma literară a scrisorii a mai fost folosită – avem scrisoare pentru fiica moartă (vezi, de exemplu, Paula a lui Isabel Allende), pentru fiul aflat la mare distanță (vezi, de exemplu, Scrisori către fiul meu de Gabriel Liiceanu), pentru copilul nenăscut, pentru mama, pentru tata… și mult alte tipuri de scrisori și… scrisuri terapeutice, în diverse forme de exprimare.
Dar ceea ce am citit în Scrisoare de iertare depășește orice imaginație: este o scrisoare scornită de autoare, ca și cum i-ar fi fost scrisă și adresată ei, la ani de zile după ce s-au întâmplat faptele, de către tatăl ei, acum mort de mult.
Cred că merită să înțelegem mecanismele sufletului uman, „la treabă“, căci autoarea asta face: fără să-i găsească scuze tatălui său, încearcă să se pună în pielea lui, scriind scrisoarea ca din partea lui, ca și cum el și-ar cere iertare de la adultul care a devenit între timp V, pentru ceea ce îi provocase el, când V era doar o copilă. Merită să înțelegem cum poate fi lezat, chiar distrus, un suflet de copil de un comportament abuziv!
Însă mai cred că această carte are și valoare literară, căci autoarea a construit treptat tensiunea, a folosit o serie de mijloace artistice, un registru lexical potrivit pentru tatăl, care se presupune a fi autorul Scrisorii – și chiar este autorul moral.
Prin ce diferă cartea lui V de alte cărți din sfera psihologie sau psihoterapie?
Eu nu sunt specialist în domeniul psihologiei și psihoterapiei, nu pot aprecia valoarea de specialitate a acestor cărți. Însă ce mă atrage să le citesc și cum „îmi dau seama“ când citesc una bună este prin valoarea de „poveste“, prin faptul că ele vin cu exemplificări reale, fie din practica din cabinet a psihoterapeuților, fie – cum este cazul Scrisorii de iertare – cu povestea de viață a autoarei. Scrisoare de iertare este o poveste, dar, din păcate, o poveste reală. De la neurologul britanic cu veleități de scriitor Oliver Sacks, la psihiatrul american cu aceleași veleități de scriitor Irvin Yalom – ca să menționez doar două nume –, literatura psihologică se tot îmbogățește cu „povești“ terapeutice. Iar oamenii adoră poveștile. Ne mințim singuri dacă și când credem că „am crescut“, că nu ne mai trebuie povești. În realitate, învățăm din povești, avem mereu nevoie de povești, creștem prin povești. Suntem povești.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
