Skip to content

Proiecția reprezintă un mecanism de apărare precoce. Cu toții recurgem, în diverse grade, la proiecție în viața de toate zilele. Atunci când atribuim unele intenții celorlalți, suntem în plină proiecție. Atunci când vedem în altul ceea ce refuzăm să vedem la noi înșine, suntem în plină proiecție. Proiecția este un mecanism arhaic care spune „nu eu, celălalt“. Proiecția este legată de eșecul refulării. Ca să ne apărăm împotriva amenințărilor interioare, le proiectăm în exterior pentru a le putea anihila mai ușor. Aceste amenințări interioare sunt dorințe reprobabile, temeri sau sentimente interzise ori dezaprobate de către noi înșine sau de mediu.

Ca și alte mecanisme de apărare, proiecția este de obicei inconștientă și poate distorsiona, transforma sau afecta cumva realitatea. Un exemplu clasic al mecanismului de apărare este atunci când un individ spune „Ea mă urăște“, în loc să exprime ceea ce se simte de fapt: „O urăsc“. Există trei tipuri de proiecție acceptate în general:

  1. Proiecția neurotică este cea mai comună proiecție și reflectă cel mai clar definiția mecanismului de apărare. În acest tip de proiecție, oamenii pot atribui altora sentimente, motive sau atitudini pe care le consideră inacceptabile la ei înșiși.
  2. Proiecția complementară apare atunci când indivizii presupun că ceilalți simt la fel ca ei. De exemplu, o persoană poate considera că prietenii și membrii familiei împărtășesc aceleași credințe cu ea.
  3. Proiecția gratuită este presupunerea că alți oameni pot face aceleași lucruri ca noi. De exemplu, un pianist împlinit ar putea considera că ceilalți studenți la pian pot cânta la fel de bine la pian.

Teoria proiecției psihologice a fost dezvoltată de Sigmund Freud. Din acest motiv, proiecția psihologică este uneori numită „proiecție freudiană“. În timpul sesiunilor sale cu pacienții, Freud a observat că, uneori, pacienții îi acuzau pe alții că au aceleași sentimente pe care ei înșiși le aveau. Prin implicarea în acest comportament, pacientul era mai capabil să facă față emoțiilor pe care le experimenta. Exemplul clasic al proiecției freudiene este cel al unei femei care i-a fost infidelă soțului, dar care își acuza soțul că a înșelat-o.

Proiecția psihologică nu implică doar atribuirea sentimentelor și gândurilor care nu ne plac la noi înșine celor din jurul nostru. Creăm „povești“ negative despre alții, pentru a ne simți mai bine. De multe ori, folosim proiecția psihologică pentru a compensa zona în care ne simțim inadecvați.

O problemă majoră în ceea ce privește proiecțiile este aceea că ne împiedică să trăim pe deplin momentul. Sinele nostru, Umbra sau părțile neintegrate nu ne permit să experimentăm și să ne recunoaștem sentimentele noastre cele mai profunde. De multe ori, s-ar putea să rezumăm chiar întreaga esență a unei persoane sub o singură etichetă: „Este o mincinoasă“ sau „Este un ipocrit“, ceea ce ne împiedică să-i vedem întreaga personalitate și valoare.

℗PUBLICITATE



 Iar atunci când oamenii își proiectează problemele asupra noastră, acționează ca și cum proiecția lor este adevărata noastră identitate. Dacă suntem extrem de sensibili sau vulnerabili, putem crede că proiecția lor reflectă realitatea.

Proiecția este legată de apărare prin faptul că rezultă din eforturile oamenilor de a se apăra de posibilitatea de a se percepe în anumite moduri. Cu alte cuvinte, aceasta are loc ca urmare a suprimării gândurilor amenințătoare. Însă proiecția în sine funcționează ca o apărare, adică oamenii se simt mai bine față de ei înșiși și trăiesc mai puțină anxietate, ca urmare a proiectării trăsăturilor nedorite asupra celorlalți. 

Cei care vorbesc în public, de exemplu, știu anumite lucruri despre ei înșiși care sunt ascunse publicului. Știu cât de bine s-au pregătit, cât de anxioși se simt sau ce informații au uitat să menționeze. Mulți dintre cei care vorbesc în public presupun că publicul știe ce știu ei, mai ales atunci când propriile experiențe sunt la fel de emoționante și vii, precum conștientizarea propriei spaime de a vorbi în public. Aici, presupunerea proiectivă că propriile sentimente și gânduri sunt transparente pentru ceilalți duce la o supraproiectare. Chiar și vorbitorii publici experimentați trebuie să fie atenți la proiecție. Cu cât sunt mai informați despre subiectul lor, cu atât sunt mai înclinați să presupună că publicul știe deja ce urmează să spună. Pentru a aprecia diferențele reale dintre ei și public, acești vorbitori trebuie să-și ajusteze în mod deliberat așteptările. Proiecția socială tinde să fie puternică, indiferent dacă oamenii proiectează atitudini, comportamente sau trăsături de personalitate.

În ceea ce privește genul, bărbații își proiectează propriile atribute doar asupra altor bărbați, iar femeile proiectează asupra altor femei, dar nu și a bărbaților.

Simona Ioniță este jurnalist cultural, psiholog și lucrător prin arte combinate. Autoare a trei cărți și blogger din 2008. Licențiată a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației (Universitatea Hyperion). Pasionată de cărți, psihologie, teatru și călătorii.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0