„Mama asta nu-i a ta! Asta-i mama mea!“ spuse cu hotărâre o fetiță de doi ani și jumătate unei alte fetițe de cinci ani. Cea mare începe să plângă. Cea mică repetă cu îndârjire: „Mama asta nu-i a ta! Asta-i mama mea!“ Mama stă așezată jos, pe podea, între ele. Acea mamă sunt eu. Le repet din nou că inima mea (pe care o desenez cu mâinile) este mare și în ea încape iubire pentru amândouă, că iubirea pentru fiecare e unică și diferită: „Uite, iubirea ta e un pătrat, iubirea ta e un cerc!“ Cea mare încă plânge cu suspine, dar vine în brațe. Cea mică vrea și ea, începe să o împingă pe cea mare că e partea ei, locul ei. Respir! Reușesc până la urmă să le așez pe fiecare pe partea ei, să le cuprind cu brațele mele și să stăm așa.
Ele două, când se ceartă pentru mine, îmi rup inima în două; oare nu ar fi meritat fiecare câte o mamă unică? Dar dacă aveau o mamă unică, ele nu mai erau surori, și eu mama căreia aș fi fost?
Să fim implicați pe deplin
Când eram însărcinată cu cea mică, lumea îmi spunea că nu voi avea timp să dorm, că va fi haos cu mesele, cu ieșitul afară, că voi avea casa vraiște, că nu voi avea timp pentru mine (revin!), că cea mare va fi geloasă, dar nu țin minte să îmi fi zis cineva ce greu îmi va fi să așez relația dintre ele și pe mine în ea. Sunt copil unic, ce și-a dorit mereu un frate sau o soră, „a partner in crime“, cum s-ar zice. Și cred că al meu copil numărul doi este, de fapt, o soră pentru copilul meu interior, mai degrabă decât pentru sora ei. E sora mea, a fetiței Andreea, dar eu sunt mama lor.
La nașterea copilului numărul doi, copilul numărul unu își pierde mama în sensul ei de unicitate, pentru că va trebui să o împartă. Iubirea unei mame nu se împarte, dar timpul, atenția, brațele, zâmbetele ei se împart. Sau cum ar zice Haim Ginott mai poetic, „primadona [va trebui] să împartă lumina reflectoarelor cu o nou-venită în ascensiune“. Și nu scriu asta să împart vinovăție, ci doar pentru că e o realitate, dar ca orice realitate, un frate sau o soră aduce și lucruri bune, depinde de unghiul din care privim. Tot vizionarul expert în parenting, dr. Ginott, care a influențat semnificativ gândirea renumitului Gottman, spune că părinții este important să iubească țintit, și nu uniform. Cu alte cuvinte, contează calitatea, nu echitatea.
Accentul trebuie pus în continuare pe relație, care se poate eroda și în lipsa unui nou membru al familiei. Și aici vorbesc de a ne alege „bătăliile potrivite“, despre a ști când trebuie să dăm frâiele copilului și când e musai să le ținem doar noi. Luptele mici, cicălelile nu fac decât să frângă aripile, să erodeze relația, să sape un șanț între noi și ei. Și aici întrebarea corectă ar putea fi: „De ce e așa de important pentru mine ca al meu copil să facă X lucru așa? Ce s-ar întâmpla (cu mine) dacă l-ar face altfel?“
℗PUBLICITATE
Starea de bine este o direcție
Revenind la reglarea relației dintre frați (integrează și noțiunea de surori), nu există o rețetă perfectă și, așa cum spunea Carl Rogers despre starea de bine, „este un proces, nu o stare de existență. Este o direcție, nu o destinație“. Cam așa e și relația dintre ei, un proces, o direcție. Și noi, ca părinți, avem rolul de a-i ajuta să gestioneze momentele dintre ei.
Barbara Coloroso în Copiii sunt de neprețuit spune așa: „Conflictele sunt inevitabile, fac parte din viață la fel ca dormitul, mâncatul și plata taxelor. La fel și suferința care vine odată cu ele.“ Am răsuflat ușurată, a fost momentul în care parcă mi s-a luat vălul de pe față – conflictele sunt inevitabile, important e ce învățăm din ele! Nimeni nu se naște știind cum să facă față unui conflict, e o aptitudine ce trebuie să o învățăm. Și mulți din generația mea (inclusiv eu) învață acum cu ai lor copii. Coloroso indică trei concepte importante despre relațiile interumane, care merită puse pe un post-it pe frigider și amintite mereu celor implicați:
- Tu deții controlul asupra relației cu fratele tău doar în proporție de 50%, el controlează restul de 50%.
- Tu poți influența în totalitate relația dintre voi!
- „Nu!“ este o propoziție completă.
În ceea ce privește gestionarea relațiilor dintre frați, Aletha Solter recomandă utilizarea jocurilor non-directive (adică tipul de joc în care îi oferim copilului materiale necesare pentru a-i stârni imaginația, ca de exemplu piese de construit, păpuși, lut, creioane, figurine și îi permitem să direcționeze activitatea) ce au rolul de a ajuta copilul să se simtă validat și iubit prin atenția exclusivă acordată de părinte, oferindu-i acestuia și ocazia sau momentul potrivit pentru a-și exprima emoțiile (jocuri de tipul 1:1 cu fiecare copil, pe rând). Tot Solter spune că în cazul unui comportament agresiv al unui frate împotriva celuilalt sunt potrivite jocurile de inversare a raporturilor de putere, în care agresivitatea este îndreptată asupra părintelui (un astfel de joc este bătaia cu perne).
Copiii au nevoie să fie iubiți țintit, nu uniform
În loc de încheiere, să ne reamintim cuvintele lui Haim Ginott: „Copiii nu se așteaptă la cantități egale de iubire. Ei au nevoie să fie iubiți «țintit», nu uniform. Accentul trebuie să cadă pe calitate, nu pe cantitate.“
Nu știu în ce măsură mi-am răspuns la întrebarea mea legată de locul meu în relația cu ele, dar știu sigur că fiecare moment împreună e menit să ne ajute la a ne construi relația și sper eu, a o consolida. Încerc să le iubesc țintit, oferindu-le în același timp egalitate de șanse. Și dacă uneori mintea îmi e plină de îndoieli, știu sigur că inima îmi e plină de iubire.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
