Acum câteva săptămâni, pisica nașilor noștri a fost lovită de o mașină și, evident, a apărut dilema: „Ce le spunem copiilor (de 9 și 5 ani)? Le spunem adevărul sau rămânem într-o zonă vagă?“ Pe moment, nu eram foarte pregătită cu un răspuns elaborat, dar știam că sigur nu este o situație care să fie „băgată sub preș“. Așa că sfatul meu rapid a fost următorul: să le spună adevărul și să fie pregătiți cu răbdare, înțelegere, căldură și validare pentru orice emoții ar apărea, dar și pentru manifestările lor.
Ca părinți, ne este foarte greu să conținem tristețea sau suferința copiilor noștri, astfel că ne dăm toate „motivele“ pentru a amâna momentul în care să le povestim despre moartea animalului de companie sau a unui membru de familie (bunic, unchi etc.). Sau, și mai rău, încercăm să le deturnăm atenția fie înveselindu-i, fie arătându-le partea pozitivă. Însă, procedând așa, le negăm sau minimalizăm sentimentele și nu le dăm ocazia să le trăiască până la capăt.
Dificultatea de a aborda subiectul cu „cărțile pe masă“ poate proveni și din complexitatea de emoții implicate (poate că moartea a survenit în urma unei boli în stadiu terminal sau, pur și simplu, din senin), precum și din implicațiile culturale și religioase. De cele mai multe ori, însă, dificultatea unui părinte de a vorbi despre pierdere vine din experiența proprie, ce implică un doliu care nu a fost procesat, nu a fost gestionat sau a fost gestionat greșit. Cum însă moartea este parte integrantă a vieții, mai devreme sau mai târziu, ne confruntăm – ca părinți – cu situația în care trebuie să discutăm și acest aspect cu copiii noștri.
Actualmente, din ce în ce mai mulți părinți devin conștienți că suferința cauzată de o pierdere nu poate fi evitată și confruntarea cu aceasta îi face pe copii să își dezvolte reziliența, cu condiția unei gestionări corecte.
Gestionarea sănătoasă include:
• Încurajarea unor discuții deschise, ocazie atât pentru copii, cât și pentru părinți să-și exprime îngrijorările sau temerile ori să pună întrebări. În acest context, nu există întrebări inadecvate sau prea multe. Este foarte important ca și părintele să-și dea voie să-și exprime trăirile, căci numai în acest fel îi va putea transmite copilului mesajul că nu e nimic greșit în felul în care el se simte în aceste circumstanțe.
• Acceptarea de către părinți a oricăror emoții ce vor ieși la suprafață, știind că, pe lângă tristețe, ne putem confrunta cu o panoplie foarte vastă – ce include furia, confuzia, dezgustul, vinovăția, disperarea, frustrarea, ușurarea sau chiar veselia. Oricât de paroxistic ar părea, sunt multe persoane care fac față unor astfel de momente râzând, știut fiind că, la fel ca și plânsul, râsul și tremuratul sunt mecanisme naturale de gestionare a emoțiilor. Indiferent de sentimentele care ies la suprafață, nu bagatelizați și nu încercați să le arătați partea bună. Palmer Parker, sociolog și educator, fondator al proiectului Centrul pentru Curaj și Reînnoire (Center for Courage and Renewal) spune: „Sufletul uman nu vrea să fie sfătuit, reparat sau salvat. El vrea doar să îi fi martor… exact așa cum este el“. Altfel spus, să-l vezi, să-l accepți și să-l validezi.
• Fie că vorbim despre deces, fie despre o boală terminală, este important să le exlicăm copiilor că nimic din ce au făcut sau ar putea face nu a cauzat decesul și nici nu ar putea opri sau vindeca boala ori finalul nefericit. Adesea, sentimentele de tristețe sunt însoțite de vinovăție, astfel că este foarte important să nu îi lăsăm pe copii cu vreun dubiu asupra acestui aspect.
℗PUBLICITATE
• Mesajul că moartea nu pune capăt unei relații, ci doar o transformă, că persoana dragă continuă să existe în mintea noastră, a celor care i-am supraviețuit. Daniel Siegel, în cartea sa Mintea – o călătorie spre centrul ființei umane, explică faptul că una dintre caracteristicile minții umane este aceea că poate transcende – și anume, mintea nu moare odată cu posesorul său, căci gândurile sale, convingerile, vorbele pe care le-am auzit în mod repetat de la persoana iubită continuă să rezoneze în noi și după moartea acesteia, având ecouri în propria noastră minte. Același lucru îl putem spune copiilor și despre animale, făcând referire la toate experiențele, jocurile și aventurile, trăite împreună.
• Vocabularul folosit în cadrul acestor discuții e foarte important. Este recomandat să nu se folosească eufemisme. Dacă persoana decedată a suferit de cancer, folosiți termenii științifici: „tumoare“, „cancer“, „leucemie“, „neuroblastom“, și nu „gâlmă“, „umflătură“ sau (generic) „boală“. Folosiți expresia „a murit“ sau „va muri“, în locul unor expresiile vagi, de genul „nu se mai poate face nimic“, „s-a dus“, „l-am pierdut“ sau „e în ceruri“. De asemenea, e important să le explicați aspectele tehnice, și anume faptul că inima și respirația se opresc și nu mai pot fi „repornite“.
• Un ultim aspect (pe care îl consider foarte important) este modul în care e gestionată despărțirea. Fie că este o moarte „anunțată“, fie că survine pe neașteptate, este important să avem sau să le creăm copiilor ocazia de a-și lua rămas bun. Părinții pot crea ritualuri sau ocazii de reamintire a animalului de companie sau a persoanelor dragi decedate.
E important de știut, însă, că – la copii – doliul nu se manifestă la fel ca la adulți. Se știe că – la adulți – doliul trece prin 5 stadii: negare și izolare, furie, negociere, abandon sau depresie și acceptare.
Însă la copii doliul nu are reguli:
- este impredictibil și nu ține cont de stadiile de dezvoltare, astfel că este foarte posibil ca doi copii de vârste diferite să reacționeze similar sau ca stadiile să fie suprapuse, inversate ori să nu existe deloc;
- copiii pot pendula între durere sau tristețe și bucurie sau joc;
- este posibil ca emoțiile puternice să nu apară imediat, ci la câteva săptămâni după eveniment, astfel încât părintele va trebui să fie atent la orice schimbare în stările copilului.
În principiu, dacă ținem cont de aceste câteva aspecte, modul prin care va trece copilul prin doliu va fi unul cât se poate de sănătos, pentru viitorul său imediat și pe termen lung. Ceea ce îi ajută cel mai mult pe copii este să se afle într-un mediu în care se poate comunica deschis (însă fără a se simți forțați să vorbească), să se simtă în siguranță, să aibă parte de căldură, înțelegere și familiaritate.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
