În celebrul film Love Actually, o peliculă care portretizează iubirea în toate formele și stadiile ei printr-o serie de povești de dragoste, micul Sam, personajul interpretat de Thomas Brodie-Sangster (în vârstă de 13 ani la acea vreme) are o replică pe cât de inocentă, pe atât de profund – și dureros de – adevărată.
Îngrijorat că ar putea fi deprimat din cauza morții recente a mamei sale, ori din cauza vreunul episod de bullying petrecut la școală, tatăl său vitreg (interpretat de Liam Neeson) îl întreabă de ce este trist, iar copilul îi mărturisește, în cele din urmă, că este… îndrăgostit. Ușurat, tatăl râde și îi răspunde că se aștepta să fie ceva mai rău. „Mai rău decât agonia supremă de a fi îndrăgostit?“, răspunde micul Sam, în una dintre cele mai memorabile și înduioșătoare scene ale filmului.
Psihologia pierderii
Suntem obișnuiți să asociem dragostea cu fericirea, cu fluturii în stomac, cu extazul ori cu serenitatea care vine odată ce-ți dai seama că ești lângă omul potrivit, dar adevărul este că, de cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu, dragostea este indisolubil legată (și) de suferință. Fie că este vorba despre agonia de a nu ști dacă sentimentele îți sunt împărtășite, ca în cazul lui Sam, sau despre certitudinea că nu-ți sunt, despre trădarea unor promisiuni sau pierderea celui drag, dragostea creează deseori o suferință lungă, profundă, secătuitoare, din care ne revenim cu greu, ducând la indisponibilitate emoțională, la lipsa încrederii în sine și în ceilalți, sau chiar la depresie.
Nu știu ce e mai rău – să nu primești deloc iubirea pe care ți-o dorești sau să o ai, iar apoi să o pierzi – dar mi-am propus să scriu în cele ce urmează despre cea de-a doua situație.
Sigur că fiecare experimentează și „metabolizează“ pierderea într-un mod individual, particular, unii dintre noi revenindu-și mai repede, iar alții mai greu, unii străduindu-se să o ascundă, iar alții centrându-și existența în jurul ei. Dar cu toții trăim o serie de etape pe care le parcurgem până la vindecare și, dacă e cazul, până la o nouă încercare de implicare emoțională.
În literatura de specialitate există mai multe modele de teoretizare a ciclului pierderii și suferinței, dar poate cel mai consacrat îi aparține psihiatrei americane de origine elvețiană, Elizabeth Kübler-Ross.
În cartea sa, Despre moarte și a muri, un bestseller publicat pentru prima dată în 1969 și reeditat între timp de sute de ori, Kübler-Ross prezintă cele cinci etape ale doliului, o abordare care a fost ulterior considerată universal valabilă pentru orice suferință, de la pierderea cuiva drag, la pierderea jobului sau a statutului, a libertății, a averii:
- negarea;
- furia;
- negocierea;
- depresia;
- acceptarea.
Acest model a fost ulterior adaptat și dezvoltat de numeroși alți autori, dintre care l-aș menționa pe David Kessler, scriitor american, care a adăugat o a șasea etapă sau dimensiune suferinței, și anume sensul.
Cum arată cele șase etape când suferim din iubire
- Negarea
Este prima reacție pe care o avem în urma șocului pierderii, fiind o etapă cu atât mai vizibilă cu cât șocul este brusc, neașteptat, iar noi n-am avut timpul necesar să ne pregătim emoțional pentru pierdere. Negarea are loc atunci când refuzăm să acceptăm însuși faptul că pierderea există.
℗PUBLICITATE
Poate că ne prefacem sau ne mințim că n-am observat o infidelitate. Poate că ne spunem că partenerul sau partenera noastră se va întoarce după ce ne-a spus că ne părăsește. Poate că nu mai ieșim din casă sau nu ne mai întâlnim cu prietenii pentru a nu fi nevoiți să admitem pierderea. Poate că încercăm să ne continuăm rutina de zi cu zi, ca și cum nimic nu s-a întâmplat sau – foarte frecvent – poate intrăm rapid într-o altă relație sentimentală, sperând că vom uita de cea anterioară (rebound). Toate acestea sunt forme ale negării. Negarea este un mecanism inconștient de apărare, ajutându-ne să absorbim șocul inițial și pregătindu-ne, „din culise“, să facem față durerii într-un mod treptat. Este o suprimare a emoțiilor a căror intensitate ne-ar putea dărâma și poate să ne dea senzația că suntem amorțiți emoțional sau chiar indiferenți.
- Furia
Când emoțiile pe care le-am evitat, suprimat sau îngropat se acumulează dincolo de „punctul de fierbere“, ori când partea noastră conștientă devine pregătită să admită pierderea, negarea este, mai devreme sau mai târziu, urmată de o izbucnire: etapa de furie Furia este o emoție care îmbracă multe forme, de la agresivitate fățișă – față de sine, față de fostul partener, ori față de alții – la comportamente pasiv-agresive, sarcasm, amărăciune sau resentimente. Dar cel mai important este că ea în sine este o deghizare a unei emoții mult mai greu de dus, pentru care vom fi pregătiți mai târziu, în a patra etapă: tristețea. Până acolo, poate fi o cale lungă, în funcție de cât de pregătiți suntem să ne admitem și să ne gestionăm tristețea.
- Negocierea
De aceea, apare în scenă negocierea, atunci când, după pierderea controlului, reprezentată de furie, încercăm cu disperare să-l recăpătăm. Iluzia controlului se manifestă în general prin fantezie, când încercăm să ne imaginăm un alt deznodământ („dacă aș fi făcut lucrurile diferit, atunci nu m-ar fi părăsit“, „dacă i-aș spune asta, atunci s-ar întoarce la mine“), ori prin fapte – încercări de reconectare cu celălalt, amăgirea celuilalt prin promisiuni de schimbare etc.
- Tristețea
Când negocierea eșuează, fie ne întoarcem la una dintre etapele anterioare fie, dacă suntem pregătiți emoțional, putem păși către cheia vindecării noastre: etapa de trăire a tristeții. Fără a parcurge această etapă, atât de temută, vindecarea nu poate avea loc. Tristețea este o emoție categorisită ca fiind negativă – deși rolul ei este absolut esențial pentru vindecare. A fi trist înseamnă a da pierderii respective, în sfârșit, importanța cuvenită.
Tristețea este o emoție atât de reprimată, atât de înfricoșătoare, încât multe persoane se pot învârti ani la rândul în cercul „negare – furie – negociere“, doar ca să nu fie nevoite să experimenteze tristețea. Mulți dintre noi suntem învățați de mici că tristețea înseamnă un mare pericol. De la părinții care ar face orice ca un copil să nu sufere, încercând să disimuleze fericirea sau distrăgându-i atenția cu jucării de la cea mai mică durere, la părinții care condamnă prin rușinare pe copilul care plânge, cu toții îi construiesc emoției de tristețe această aură de pericol absolut. De aici, copilul învață să se ferească de ea, să o nege, să o ascundă.
De aceea, deveniți adulți, întâmpinăm deseori dificultăți în gestionarea tristeții, dar a ne lăsa cuprinși de ea, a putea să stăm cu golul din stomac, cu durerea din piept și cu lacrimile noastre este singura cale prin care vom fi pregătiți să pășim în etapa următoare. În această etapă, putem experimenta deznădejdea, senzația de prăbușire, inutilitate, lipsa de motivație, lipsa plăcerii sau a energiei pentru lucrurile simple.
- Acceptarea
Acceptarea apare atunci când tristețea s-a epuizat, când am trăit-o pe deplin – și înseamnă să recunoaștem și să onorăm pierderea. Nu înseamnă neapărat bucurie, dar se poate simți ca o ușurare, ca și când o greutate ni s-a luat de pe piept, ca o recăpătare a energiei și a motivației. Iar găsirea sensului, ca parte a procesului de acceptare sau ca o etapă separată, înseamnă să luăm cu noi, pe mai departe, lecțiile din experiența relației și a despărțirii și să lăsăm în urmă greșelile, resentimentele, emoțiile de vinovăție sau rușine și, asemenea, păsării Phoenix, să renaștem într-o versiune nouă, mai bună, mai complexă, mai înțeleaptă și mai pregătită pentru o viitoare relație de iubire.
În final, iată cinci recomandări scurte pentru a trece cât mai repede și mai ușor peste o despărțire:
- Nu te amăgi – încearcă să fii cât se poate de sincer(ă) și de autentic(ă) în ceea ce privește emoțiile tale.
- Oferă-ți compasiune.
- Nu te refugia în noi relații câtă vreme te simți indisponibil(ă) emoțional – vei evita astfel prelungirea suferinței și te vei confrunta cu noi sentimente de vinovăție sau dezamăgire de sine.
- Dă-i voie tristeții să se manifeste și se va epuiza mult mai repede: poți asculta o muzică în ton cu starea ta pentru a facilita descărcarea; poți medita; te poți întoarce către corpul și simțurile tale pentru a descoperi locurile în care se refugiază emoțiile tale.
- Resemnifică pierderea ca pe o încercare, ca pe o etapă sau ca pe o lecție.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
