Am fost învățați să credem că avem o singură identitate și să simțim frică sau rușine atunci când nu putem controla vocile interioare care nu se potrivesc cu idealul nostru despre cum și ce ar trebui să fim. Pentru că viziunea „mono-minte“ este atât de prezentă și adoptată în cultura noastră, nu ne punem niciodată adevărul la îndoială.
Aceasta este paradigma în care am crezut și eu, până când am avut experiențe în formarea mea psihoterapeutică ce m-au învățat să arunc o a doua privire la cine suntem cu adevărat.
Cercetările lui Richard Schwartz, fondatorul teoriei Sistemelor Familiale Interne (Internal Family Systems), contestă acum această teorie „mono-minte“. „Toți ne naștem cu multe sub-minți – sau părți“, spune dr. Schwartz. „Aceste părți nu sunt imaginare sau simbolice. Sunt indivizi care există ca o familie internă în interiorul nostru – iar cheia sănătății și fericirii este să onorăm, să înțelegem și să iubim fiecare parte“.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine.
→ Livrate săptămânal în inboxul tău.
Suferim de tulburare de personalitate multiplă?
Nu sugerez că toți suferim de tulburare de personalitate multiplă (acum numită tulburare de identitate disociativă), dar cred că oamenii cu acest diagnostic nu sunt atât de diferiți de restul celorlalți. Ceea ce se cheamă alters în acei oameni reprezintă „părțile“ din Sistemele Familiale Interne. Singura diferență este că persoanele cu tulburare de identitate disociativă au suferit abuzuri oribile și sistemul lor de piese a fost solicitat mai mult decât al nostru, astfel încât fiecare parte iese în evidență într-un relief mai îndrăzneț, fiind mai deconectate și polarizate una față de cealaltă.
Cu alte cuvinte, toți ne naștem cu multe „subminți“ care interacționează în permanență în interiorul nostru. Aceste părți vorbesc între ele și cu noi în mod constant despre lucrurile pe care le-am putea face sau dezbat cea mai bună cale de acțiune. Amintindu-ți un moment în care te-ai confruntat cu o dilemă, probabil că ai auzit o parte spunând „Du-te!“ și o alta zicând: „Nu îndrăzni!“. Considerându-le simple gânduri conflictuale, nu acordăm atenție jucătorilor interiori aflați în spatele dezbaterii.
Această abordare are sens dacă privim aceste obstacole interioare ca fiind gânduri iraționale sau emoții extreme care vin din mintea unitară. Dacă ne este frică să facem o prezentare, de exemplu, am putea încerca să folosim voința pentru a trece peste frică sau pentru a o corecta cu gânduri raționale. Dacă frica persistă, am putea escalada încercările de a o controla criticându-ne că suntem lași, amorțindu-ne în uitare sau evitând situațiile în care trebuie să vorbim în public. Astfel de abordări ne fac să percepem situația ca pe un eșec și să ne întrebăm ce e în neregulă cu noi.
Exilarea părților care ne displac
De multe ori, descoperim că, cu cât ne străduim mai mult să scăpăm de anumite emoții și gânduri, cu atât ele devin mai puternice. Acest lucru se datorează faptului că părțile, precum oamenii, luptă unele împotriva celorlalte, fiind exilate. Și dacă reușim să le dominăm prin autodisciplină punitivă, noi înșine devenim apoi rigizi și hipercontrolanți în forul interior.
℗PUBLICITATE
S-ar putea să reușim să fim disciplinați, dar nu ne distrăm prea mult în acest proces. Și pentru că părțile exilate nu vor sta liniștite pentru totdeauna, profitând de orice slăbiciune de moment pentru a izbucni din nou și pentru a prelua controlul, pare că trebuie să fim constant în gardă împotriva oricăror persoane sau situații care ar putea declanșa acele părți.
Acceptarea părților dintr-un spațiu de iubire
Să nu credeți că această critică a voinței dezvăluie că nu există loc pentru disciplina interioară. Fiecare dintre noi avem părți ce doresc lucruri care nu sunt bune pentru ele însele sau pentru restul sistemului psihic. Diferența aici este că Sinele, acea parte care ne reprezintă cu adevărat, spune un nu ferm părților impulsive, dar dintr-un loc al iubirii, al compasiunii și al răbdării, în același mod în care ar face-o un părinte ideal.
În plus, atunci când aceste părți preiau controlul, nu le facem de rușine. Ci devenim curioși și folosim impulsul părții ca un punct de plecare pentru a găsi ceea ce le conduce și are nevoie de a fi vindecat.
Aceste părți, chiar și cele mai distructive, sunt de fapt protectorii de serviciu care pur și simplu încearcă să ne țină în siguranță, reacționează și conțin alte părți care poartă emoții și amintiri din traume trecute pe care noi le-am ferecat adânc în interiorul nostru. Fiind adesea înghețate în traumele extreme trecute, atunci când au încredere că este sigur să iasă din rolurile lor, sunt foarte valoroase pentru sistem.
„Părțile noastre pot fi uneori perturbatoare sau dăunătoare, dar odată ce sunt eliberate, ele revin la bunătatea lor esențială. Când învățăm să ne iubim toate părțile noastre, putem învăța să iubim toți oamenii – și asta va contribui la vindecarea lumii…“, spune dr. Richard Schwartz.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
