E plin internetul de citate motivaționale conform cărora cel mai bine e să lași în urmă ceea ce nu-ți face bine. Despre persoane vorbim, adică. Că există oameni care te rănesc și, da, pentru a-ți fi, într-un final, bine, mai degrabă renunți la ei. Sau, cealaltă teorie, în care omul ăla a apărut în viața ta pentru a te învăța o lecție și, după ce ai învățat-o, va dispărea sau îl vei lăsa în urmă.
Psihologul îți spune cam același lucru, cu alte cuvinte. Teoria diferă, esența e aceeași. Să renunți la oamenii care te rănesc sau nu mai servesc scopurilor tale înalte (în principiu, se cheamă pompos „evoluție“) pentru a te elibera.
Nu contest validitatea ideii. Mă doar enervează modul de abordare.
Renunțarea, un proces dureros
Renunțatul, în sine, înseamnă traumă. Înseamnă că țineai la acel cineva și, pentru binele tău psihic, trebuie să te rupi de el. Da, să te rupi. Să te rupi în două, cinci, zece, mii de țăndări. Pentru că, altfel, n-ar fi renunțare, ar fi un proces aproape inconștient. Prin care te îndepărtezi de omul ăla.
Când ai trecut de la grupa mică la grupa mare. Când ai schimbat, în clasa a patra, colectivul. Într-a opta. Și tot așa. Posibil să fi suferit după un coleg sau altul, dar ți-a trecut rapid. A fost un dat al firii. Nu a fost rupere. Două săptămâni mai târziu nici nu mai știai cum îi cheamă. Posibil să fi fost dramatic, atunci pe moment, dar, per total, ai uitat din secunda doi.
Ruperea de cineva despre care știi că te-a rănit sau pe care trebuie să-l lași în urmă pentru că „ți-ai învățat lecția și poți merge mai departe în evoluție“ nu e nici pe departe același lucru. Aia te rupe. Și niciun citat motivațional și niciun terapeut n-o să-ți spună, pe șleau, asta.
℗PUBLICITATE
Binele dintr-o altă perspectivă
O să bag în aceeași oală atât oamenii de care trebuie să te rupi pentru că nu erau buni pentru tine, cât și pe cei de pe urma cărora ai mai învățat ceva în viață, dar pe care a trebuit să-i lași în urmă după. Rana mi se pare la fel de dureroasă.
Pentru că tu iei decizia. Tu știi că trebuie să faci asta, indiferent de motiv. Într-un fel sau altul, e alegerea ta conștientă. Ție îți vor lipsi momentele alea bune, care au existat. Ție o să-ți vină-n cap amintirile frumoase. Tu nu vei putea dormi noaptea, întrebându-te dacă ai luat decizia corectă: dacă era momentul să renunți; dacă nu mai era ceva de făcut; dacă a fost vorba de o lecție, sau doar nu te-ai exprimat pe cât de bine ai fi putut; dacă nu trebuia, poate, să reacționezi mai devreme; dacă nu trebuia, totuși, să insiști; dacă ai făcut prea mult sau, din contră, prea puțin.
Nimeni nu-ți spune asta. Maximum e să ți se zică că va fi greu. Atât. Și că poți reuși, cu voință. Cât de greu? Câtă voință? Până când? Pagină goală.
Și dacă vrei să rupi cercul, și dacă vrei evoluție
Teoria e sublimă. Păcat că nu dă nimeni instrucțiuni pentru practică. Pentru partea aia, în care te îndoiești de tine. Pentru momentele în care te-ntrebi dacă încă un mesaj e luptă sau e o lecție neînvățată. Pentru nopțile în care asculți aceeași melodie din nou și din nou, doar pentru a nu lovi, din nou, peretele. Pentru acel punct în care-ți vine să arunci la gunoi toată teoria, să te-așezi în fund, să-ncepi să plângi și să recunoști că, da, o fi pentru un viitor mai bun, dar în acest moment doare mai rău decât o colonoscopie fără anestezie. Dar niciun citat motivațional și niciun terapeut n-o să-ți spună asta. O înveți pe pielea ta sau nu. Baftă!
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
