Se întâmplă, adesea, să ajungem la maturitate cu impresia persistentă și indefinită că ceva lipsește din viața noastră, atinși de un gol sufletesc care ne contaminează toate experiențele. Poate ne simțim dezabuzați, cu inima împietrită și uzată de toate încercările vieții, de toate suferințele neasimilate și de speranțele pierdute. Ne surprindem, la răstimpuri, plonjați într-o stare de apatie nivelatoare, într-o atmosferă în care puține lucruri ne mai entuziasmează și ne ating sufletul. Deși ai, după toate aparențele, toate motivele din lume să te simți împlinit sufletește ‒ ți-ai atins obiectivele profesionale, ți-ai întemeiat o familie ‒ trăiești, totuși, cu gustul amar. Ai senzația că viața ta se veștejește într-o acumulare dezolantă de experiențe netrăite. E ca și când ai fi prins într-un vârtej existențial, iar viața ta a devenit austeră, convențională și lipsită de farmec.
Dacă ceva din această inerție sufletească îți sună familiar, este, poate, momentul să faci o incursiune interioară și să vezi dacă nu cumva, colbul care s-a așezat peste energia ta vitală își are sursa în experiențele trăite în copilărie.
Simpla trecere a timpului nu este suficientă pentru vindecare
Cartea lui Lindsay C. Gibson, Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional, ne oferă un ghidaj prețios despre cum să navigăm mai bine în subteranele sufletului nostru, să ne reconectăm cu emoțiile și experiențele dureroase îngropate din copilărie. Și să reușim, prin această „scufundare“ dificilă, să ne recăpătam puterea personală și darurile de mult uitate. Prin conectarea cu sentimentele noastre cele mai profunde avem șansa să ne rescriem viața și să reînnodăm legătura cu noi, din punctul din care a fost „frântă“.
Cartea este emoționantă, presărată cu numeroase studii de caz care mai de care mai edificatoare și mai înduioșătoare. Lindsay C. Gibson recreează în cartea ei un echilibru subtil între spiritul practic, centrat pe soluții concrete și acțiune, și o înțelegere profundă și empatică a suferinței umane.
Pe măsură ce citeam, aveam momente de revelații edificatoare, trăiri intense, de la furie, revoltă, la tristețe, compasiune, încântare pentru isprăvile sufletului. Cartea descrie detaliat efectele devastatoare ale neglijenței afective din copilărie asupra vieții sufletești. Autoarea reușește să surprindă un adevăr sufletesc esențial: că suferința pricinuită unui copil, de un părinte absent emoțional, lasă urme profunde și tulburătoare. Iar simpla trecere a timpului nu este suficientă pentru vindecare. Rănile sufletești sunt atât de adânci, încât pot vlăgui vitalitatea unui adult și-l pot deturna definitiv de la calea sa. Naufragiul sufletesc pe care anumite persoane ajung să-l trăiască în urma suferințelor și a traumelor trăite în copilărie este atât de profund și debilitant, încât asfixiază întreaga viață, împiedică iremediabil dezvoltarea și progresul personal, subminează capacitatea unei persoane de a se bucura și a face alegeri sănătoase.
Scopul cărții nu este nici pe departe acela de a blama părinții, de a-i pune la zid sau a le trezi rușine. Ci, mai degrabă, acela de a oferi o șansă spre vindecare copiilor acestor părinți imaturi emoțional. Este un îndreptar pentru cum putem ieși din spirala trecutului și cum putem înceta să mai recreăm acest trecut în relațiile prezente.
Cum poți recunoaște părintele imatur emoțional?
Părinții imaturi emoțional se simt amenințați de sentimentele și trăirile copiilor lor, tinzând să le pedepsească. Cea mai mare dificultate a părinților imaturi, susține autoarea, este aceea de a putea tolera și procesa emoțiile și de a crea intimitate emoțională cu cei din jur sau cu ei înșiși. Ca urmare a acestei suprimări emoționale, venite din partea părinților, copiii ajung să-și înăbușe emoțiile și instinctele, să-și dilueze personalitatea ‒ acesta fiind singurul mod de a se adapta la un mediu ostil și constrângător. O altă trăsătura specifică părinților imaturi emoțional este că ignoră granițele personale și nevoile celorlalți. Ei sunt totalmente opaci la emoțiile celor din jur, cu atât mai mult când acestea intră în conflict cu propriile nevoi și cu viziunea pe care o au ei despre viață.
Maturitatea emoțională, afirmă Lindsay G. Gibson, înseamnă că o persoană este capabilă să gândească obiectiv, în timp ce se conectează la nivel emoțional profund cu alți oameni. O persoană matură emoțional își urmează țelurile, fără a exploata alți oameni. Are un simț al sinelui dezvoltat, își cunoaște calitățile și își acceptă slăbiciunile, s-a putut desprinde de modele parentale limitative, se folosește de resursele interne, pentru a depăși situațiile dificile.
℗PUBLICITATE
Printre cele mai răspândite trăsături ale persoanelor imature emoțional se numără: rigiditatea sau conservatorismul, toleranța scăzută la stres, subiectivitatea, nerespectarea sau respingerea diferențelor, absorbirea de sine, inversarea rolurilor sau poziționarea în centrul atenției.
Persoanele imature emoțional au mecanisme de adaptare infantile, denaturează sau neagă realitatea, reacționează exagerat, sunt incapabile de empatie și sunt foarte reactive și impulsive în situații care le trezesc neliniște.
Atmosfera pe care o creează în jurul său un părinte imatur emoțional este una opresivă, convențională, de austeritate afectivă, încărcată de imprevizibilitate. Părinții imaturi emoțional pot răspunde prin indignare, cruzime sau răceală glacială la reacții care intră în coliziune cu experiența lor interioară. Sunt plați emoțional, ceea ce îi aruncă și pe copiii lor într-un abis afectiv. În preajma lor te poți simți vlăguit, neputincios, suspendat în gol, descumpănit. Oricine cutează să le conteste opinia este taxat rapid ca egoist, necuviincios și rău. Se derobează de la asumarea oricărei responsabilități pentru reacțiile lor și sunt complet cufundați în propria lume.
Ce alternative are copilul crescut de un părinte imatur emoțional?
Ca reacție de supraviețuire în fața acestor părinți, părțile neacceptate din personalitatea copilului sunt reprimate și se scufundă în întunericul inconștientului. Copilul își alienează parți fundamentale ale sinelui, se îndepărtează de corp și de sufletul lui, este depotențat de darurile emoționale cu care a fost înzestrat. Personalitatea lui se cristalizează în jurul acestei disocieri de sine, fiind împietrit și mutilat sufletește de continua invazie afectivă și mentală a părinților vorace energetic.
Unii copii cedează presiunii părinților și sfârșesc prin a-și sacrifica viața pentru a se conforma dorințelor parentale. Pentru cei mai mulți, neîncrederea de sine se cuibărește în suflet și contaminează toate structurile psihicului. Personalitatea le este diminuată și, adesea, la vârsta adultă, se confruntă cu crize existențiale, potențate de relațiile disfuncționale în care tind să reproducă tipare de relaționare și adaptare vechi, moștenite.
Trauma călătorește în timp, până este vindecată
Cu siguranță că, la rândul lor, acești părinți au crescut într-o atmosferă de privațiuni emoționale și într-o lipsă de conectare profundă, că s-au simțit respinși și neînțeleși de niște părinți indisponibili emoțional. Dar asta nu schimbă faptul că au perpetuat suferința lor la nivel trans-generațional. Rămâne responsabilitatea fiecărui adult, mai ales atunci când alege să fie părinte, să se ocupe de traumele moștenite și să-și oblojească rănile, înainte de a le revărsa inconștient și impulsiv asupra copiilor.
În cultura noastră, în mod special, am văzut perpetuat un model de parentaj concentrat exclusiv asupra oferirii de hrană și protecție fizică, cu ignorarea completă a personalității copilului și a nevoilor lui emoționale. Mai mult decât atât, în generațiile trecute, bătaia era un instrument adesea folosit pentru disciplinarea copiilor, cu consecințe dezastruoase asupra psihicului și a stimei de sine și asupra evoluției personale.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
