Multe dintre problemele pe care le au partenerii în relații pornesc de la incidente mai mari sau mai mici din copilăriile lor separate, atunci când nevoile și expresiile lor naturale au fost ignorate, respinse și agresate. Pentru că răspunsul la dezaprobarea sau neglijarea parentală este acela de a te respinge pe tine însuți, indiferent de motivul respingerii părintești, crești, ajungi adult și devii un partener care cară după el un grad de ură de sine pe care o aduci în relație. Această ură de sine nu este benignă. Ea stă la baza unor probleme specifice comune în relațiile intime.
Am prezentat mai departe felul în care respingerea parentală duce la respingere de sine, care conduce la o incapacitate de a ne permite nouă înșine să primim iubirea și, prin urmare, o incapacitate de a oferi iubirea.
- Când ne naștem, stările noastre naturale sunt deschiderea și receptivitatea.
- Mai devreme sau mai târziu, părinții sau îngrijitorii noștri ne vor răni.
- Rana apare atunci când cel care ne poartă de grijă nu gestionează corect nevoile și funcțiile noastre normale de dezvoltare. Rana apare fie sub formă de neglijare, fie de invadare a unora dintre aspectele sinelui nostru natural.
- Noi scindăm aceste părți „periculoase“ din noi înșine pentru că îngrijitorii (părinții) noștri nu le susțin, iar aceste părți din sinele nostru formează ceea ce noi numim „sinele pierdut“.
- De fiecare dată când suntem răniți sau scindați, sinele nostru conștient devine tot mai mic, iar sinele inconștient devine tot mai mare. Suma abilităților și resurselor noastre se subțiază, iar povara inconștientă a părților respinse devine tot mai grea. În loc să putem veni în întâmpinarea cerințelor vieții cu o întreagă gamă de opțiuni emoționale și comportamentale, noi întâmpinăm viața cu un număr limitat de reacții defensive.
- Noi folosim mecanismele comune de apărare, inclusiv faptul că vrem să deținem controlul excesiv, devenim egocentrici și simbiotici, ca moduri de a încerca să ne protejăm de o viitoare durere. Încercăm să ne gestionăm mediile ambientale, ca modalitate de a ne menține pe noi înșine în siguranță, și/sau ne ținem strâns de ceea ce a rămas din noi înșine, ca mod de a ne proteja de invadări ulterioare.
- În plus, încercăm să facem să dispară durerea respingerii negându‐ne propriile nevoi (care au fost de la bun început cauza respingerii) și înlocuindu‐le cu mecanisme de apărare. Opunem rezistență satisfacerii nevoilor noastre ca să nu activăm rana. Scopul mecanismelor de apărare este acela de a scoate rana, precum și durerea pe care o provoacă aceasta, în afara conștiinței.
- Apoi, încercăm să umplem golul pe care îl provoacă mecanismele noastre de apărare cu lucruri care doar adaugă și mai multă nefericire, pentru că ele nu sunt ceea ce lipsește cu adevărat și pentru că le adoptăm excesiv fie prin îngăduință de sine, fie prin negare de sine. Ne agățăm de mâncare, droguri, muncă, parenting, jocuri de noroc, cheltuieli excesive, înfometare sau alte comportamente compensatorii, și le adoptăm de o manieră extremă.
- În tot ce facem, există indiciul sau presiunea respingerii de sine sau a urii de sine.
- Ca să rămânem în legătură cu părțile respinse ale sinelui nostru, fără să trebuiască să rămânem conștienți de ele, le proiectăm asupra partenerilor noștri.
- Măsura în care ducem cu noi ura de sine este măsura în care nu putem să primim iubirea. Este atât de dureros să devii conștient – sub forma aprecierii sau iubirii – de părțile din noi înșine pe care le‐am respins, încât opunem rezistență și respingem darurile în sine. Și uneori respingem și persoanele care ne aduc aceste daruri.
Cei din jurul nostru văd adesea că mecanismele noastre de apărare ne fac orbi la ceva – și văd și la ce anume. Aceștia văd că suntem atrăgători, competenți, înțelegători sau perseverenți atunci când nu putem să ținem în noi înșine aceste atribute. Chiar dacă am ascuns conștientizarea acestor calități, unele dintre ele tot sunt vizibile celorlalți. Așa că, atunci când primim informații din lumea exterioară despre părți din noi înșine pe care le‐am pierdut sau negat (sinele nostru pierdut), suntem forțați să trăim direct durerea pierderii suferite. Nu mai putem ignora sau trece pe lângă rană și golul pe care l‐a lăsat aceasta. Alții ne cheamă în experiența dureroasă a acelor părți din noi înșine pe care le‐am renegat.
℗PUBLICITATE
Indiferent dacă răspunsul din partea celorlalți este pozitiv sau negativ, acceptarea acestuia – primirea lui – înseamnă că trebuie să ne confruntăm cu faptul că suntem ființe umane „stricate”. Nu suntem inocenți și de încredere, pregătiți să întâmpinăm viața cu siguranța că suntem iubiți pe de‐a‐ntregul și suntem bine, ceea ce reprezintă starea în care ne‐am născut. Am suferit pierderi. Experiența cioburilor sparte din ce‐a mai rămas sau vidul pe care îl reprezintă ceea ce lipsește este dureroasă și pare periculoasă. În fond și la urma urmelor, părțile respinse ale ființei noastre au constituit subiect de respingere de către cei de care depindea însăși viața noastră. Este mai sigur să blocăm informația despre sinele nostru, decât să devenim conștienți de durerea noastră. E mai ușor să mergem fără iubire, decât să acceptăm o formă de iubire care ne redeșteaptă teama de pierdere. De fapt, să primești iubire pare mult mai periculos decât să te lipsești de aceasta.
Extras din Acceptă iubirea.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
